Este o teză frecvent întâlnită aceea că un artist trebuie să se implice în viaţa comunităţii, să fie activ social, chiar şi politic, să lase o urmă vizibilă în societate, dincolo de scrisul său sau de forma de manifestare artistică pe care o agreează.
Sigur, este evident că artistul trebuie să fie un personaj lucid, capabil să pună diagnostice corecte evenimentelor, şi nu o simplă personalitate ”aeriană”.
În acelaşi timp, un artist implicat total în viaţa social-politică a unei comunităţi (însă o comunitate, nota bene, aflată în derivă, în pericol de a se scufunda – şi asta tocmai pentru că nici puterea, nici opoziţia nu o slujesc cum se cuvine) serveşte, oare, mai bine cauza altfel decât (doar) prin arta sa?
Se spune despre ”Cuvintele”, celebra lucrare cu tentă autobiografică a lui Jean-Paul Sartre, că a fost opera prin care renunţa în mod declarat la literatură, în 1964 (acelaşi an în care refuza Premiul Nobel), considerând că aceasta este un surogat burghez al unei implicări reale în viaţă.
Iată, însă, în contrapondere, ce scria Henry Miller în ”Scrisoare deschisă către suprarealiştii de pretutindeni”: ”Cred că este o faptă de cea mai crudă înşelătorie să îi îndemni pe oameni să-şi pună speranţele de dreptate într-o ordine exterioară, o formă de guvernământ, o ordine socială sau un sistem de drepturi ideale”.
În pofida aparenţelor, afirmaţia lui Miller (şocantă şi tranşantă, ca multe dintre rândurile pe care le-a încredinţat hârtiei) nu îndeamnă la anarhie, ci este străbătută de realism.
Forma de guvernământ sau ordinea exterioară nu au garantat niciodată nici fericirea şi nici libertatea individului. (Chiar dacă s-a dorit acest lucru în teorie, principiul a fost confiscat în practică). Omul s-a pierdut întotdeauna într-un labirint de minciuni, invidii şi nedreptăţi. A fost folosit, manipulat, exploatat. Şi, nu în ultimul rând, fiind la rândul său imperfect, s-a putut constitui într-o verigă slabă, a putut ceda tentaţiilor şi imoralităţii.
Ştim cu toţii câtă ”dreptate, libertate şi fericire” au adus individului nu numai sistemele totalitare, dar şi multe organizaţii politice preocupate, sub masca bunăvoinţei, doar de propriul interes.
Mai ştim că în spatele unei lozinci, al unei acţiuni, al unui protest se ascund, din păcate, de multe ori interese proprii, uneori meschine.
Sigur, artistul poate fi foarte util, dacă este trecut într-o ”carte de vizită”.
Dar, repetând că acesta trebuie să fie o conştiinţă lucidă, un om capabil să facă o radiografie exactă a societăţii în care trăieşte şi, desigur, să-şi exprime propriile păreri, cred (e singurul lucru în care îmi permit luxul de a nu fi de acord cu marele Sartre) că este mult mai util progresului omenirii prin arta sa (care, să nu uităm, va dăinui şi după dispariţia sa fizică) decât prin aderarea la vreo organizaţie social-politică sau prin vreo implicare civică fulminantă.
Organizaţiile trec, scrisul rămâne.
Literatura – de exemplu – poate muta munţii din loc. Ca şi credinţa.
Desigur, cu condiţia să fie pusă în slujba unei cauze autentice.
Atât despre Miller, cât şi despre Sartre vorbim şi azi, la atâta vreme după ce ei nu mai sunt printre noi – în vreme ce despre unii activişti politici s-ar putea să nu mai auzim peste un deceniu sau două.
În finalul filmului ”Filantropica”, în care interpreta (cum, de altfel, a făcut-o de multe ori în prodigioasa sa carieră) un personaj negativ, un fel de mafiot local, Gheorghe Dinică rostea, cu o satisfacţie marcată printr-o grimasă sardonică, următoarea replică: ”V-am luat banii!” (după ce pozase iniţial într-un personaj influent şi binevoitor).
Mă tem să nu fie la fel în cazul partidelor politice şi al oamenilor de cultură. E doar o părere personală, desigur.
Ar mai fi de adăugat că puterea literaturii este mai mare decât s-ar putea crede la prima vedere. Fie că este vorba de o explorare a interiorului individului, cu accent pe factorul moral, fie că abordează relaţia individ-societate (şi, de fapt, majoritatea scrierilor ating ambele teme), literatura nu este ceva amorf. Ea îndeamnă la meditaţie, la reflecţie adâncă şi la căutarea de soluţii atât pentru progresul individual, cât şi al societăţii.
Fiecare dintre experienţele miilor de scriitori care au fiinţat pe această planetă este, de fapt, încă o cărămidă pusă la temelia unui edificiu menit să ne aducă înapoi în Eden.
