Ne cunoaştem bine, e posibil să nu ne fi întâlnit niciodată! Alain Resnais uluieşte prin rafinament şi originalitate, creând o adevărată epopee a ambiguităţii
Din orice antologie a filmelor criptice până aproape de limită nu ar putea lipsi capodopera lui Alain Resnais, ”L’année dernière à Marienbad” (Anul trecut, la Marienbad).
Câştigător al Leului de Aur la Veneţia în 1961, nominalizat la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film, în 1963, şi la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original (Alain Robbe-Grillet), în acelaşi an, filmul (care are nota 7,7 pe IMDb şi 8,2 pe Cinemagia) uluieşte prin rafinament şi originalitate, dar şi prin aceea că este o epopee a ambiguităţii (senzaţie pe care am mai întâlnit-o, în cinematografia autohtonă, doar la Glissando). Personajul principal masculin susţine tot timpul că a mai întâlnit-o pe eroină în urmă cu un an, dându-i nenumărate detalii, dar aceasta pare a nu-şi aminti mare lucru. Treptat, totul devine ca un joc de puzzle în care mereu lipsesc o piesă sau chiar mai multe pentru a completa întregul. Care este, de fapt, adevărul? Ce este real şi ce este imaginar? Spectatorul este prins, la rândul său, ca într-o pânză de păianjen.
Excelentă senzaţia de ambiguitate perpetuă, decorurile somptuoase, labirintice, personajele de epocă, misterioase, reci. Anumite dialoguri te ameţesc, la fel ca şi privirile pierdute, aproape hipnotice ale personajelor.
Cadru din filmul ”Anul trecut, la Marienbad”
Spectatorul e, parcă, invitat la un joc ale cărui reguli nu le cunoaşte, dar le poate deprinde pe parcurs, iar miza nu e alta decât descifrarea scenariului. Aş minţi dacă aş spune că am înţeles în totalitate filmul, dar cred că nici nu e făcut pentru a fi înţeles în întregime după toate rigorile logicii. La fel ca şi filmele de mai târziu ale lui David Lynch sau Gaspar Noé (realizate în alt registru, desigur), această bijuterie a lui Resnais te poartă pe un tărâm impenetrabil, te face să te îndoieşti, la un moment dat, că înţelegi ansamblul cu adevărat, dar în acelaşi timp te fascinează, te seduce, te face dependent de atmosfera filmului, aşa cum numai o creaţie autentică poate să o facă.
Prestaţiile actorilor principali, Giorgio Albertazzi şi Delphine Seyrig, sunt remarcabile.
La un moment dat, se dezvoltă mai multe scenarii paralele, care se întrepătrund, pentru a dispărea apoi şi a rămâne unul singur, în această poveste halucinantă a doi îndrăgostiţi care se întâlniseră (sau nu) în urmă cu un an, care se căutau perpetuu, fără a fi cu adevărat alături. Finalul este totuşi unul comprehensibil, cei doi pleacă împreună, însă am impresia că mai potrivit cu spiritul filmului ar fi fost un sfârşit tragic. Fără dubii însă, filmul lui Resnais, cu un scenariu de Alain Robbe-Grillet, rămâne o capodoperă.
Important, la acest gen de filme, nu este cât ai dat pe bilet sau la postul de cablu, nici măcar ce au scris criticii de specialitate sau ce s-a vorbit la colţ. Esenţial este că participi la un joc – şi că e posibil să nu-ţi mai doreşti să ieşi din el.
Pentru că jocurile minţii au şi capcane – capcanele unui labirint de lux.
De lux, de lux dar tot labirint… Pt cine e dispus sa serpuiasca prin el sau printre „meandrele concretului”, vorba unui clasic comunist, din păcate încă în viata.