Trecând de la conflictele psihologice la realitatea brută, Apocalypse Now este o realizare care te îndeamnă la reflecţie, iar confruntarea finală dintre Willard şi Kurtz este colosală, printre cele mai reuşite duete din istoria filmului.
Mărturisesc că, fără a fi în mod particular atras de filmele-şoc, acord deseori atenţie filmelor care suscită controverse, care împart lumea cinefililor în două.
Un astfel de film este şi celebrul ”Apocalypse Now”, al nu mai puţin cunoscutului Francis Ford Coppola (care, între altele, a adus o realizare cinematografică la fel de controversată a subiectului Dracula, în 1992; fără a fi un fan al peliculei, nu pot spune nici că nu am urmărit-o cu interes).
Mulţi afirmă că e o capodoperă, dar, spre surprinderea mea, cinefili pe care îi respect au spus chiar că ar fi un film ”foarte slab”.
Iată părerea mea, după vizionare.
Începutul filmului este de efect, pe versurile celebrei piese ”The End”, a celor de la The Doors, arătându-ni-se explozii şi flăcări devastatoare, ce distrug vegetaţia, această poartă pe care o are omul către natură, către viaţă. Războiul distruge, asta o ştim cu toţii, dar oare cei care pornesc războaiele care şi astăzi macină planeta înţeleg şi că războiul este sfârşitul?
Sfârşitul nu numai al vieţii, dar şi a tot ceea ce este omenesc, real, palpabil.
Eroul, un personaj care suferea deja de traume, îşi istoriseşte povestea, relatând cum a primit o misiune pe care, de altfel, o aştepta.
Luat deoparte de oficiali, căpitanului Benjamin Willard (Martin Sheen) i se prezintă cazul colonelului Walter Kurtz (Marlon Brando), un comandant al Forţelor Speciale, care (i se spune), deşi dăduse dovadă de calităţi, ”se schimbase”. Relatarea, poate, nu ar atrage prea mult atenţia dacă nu s-ar atinge probleme precum tentaţia omului de a se crede Dumnezeu sau lupta din inima sa dintre raţional şi iraţional, conflicte interioare care în cazul unei operaţiuni armate pot lua proporţii tragice.
I se transmite ordinul de a-l lichida pe Kurtz.
”Fiecare om are un punct în care cedează”, i se spune, apoi pleacă pentru a îşi îndeplini misiunea, fără să-şi dea perfect seama în ce măsură îl vede pe colonel ca pe un idol sau ca pe un trădător.
Muzica rock şi surf-ul, simbol al vieţii trăite la maximum, vor fi curând înlocuite de prezenţa morţii.
Există o anumită doză de comercial în filmul lui Coppola, dar este departe de a justifica acuzaţiile conform cărora ar fi un film slab, care a generat o ”isterie” şi atât. Trecând de la conflictele psihologice la realitatea brută, Apocalypse Now este o realizare care, în primul rând, te îndeamnă la reflecţie. Au vreun sens aceste lucruri? Merită să ucizi şi să devii dezumanizat în numele unui ordin care poate e corect, poate nu? Sau în numele unei dreptăţi iluzorii?
Ororile războiului vor apărea din plin odată ce Willard ajunge în Saigon, şi vor fi expuse pe peliculă fără menajamente.
Uneori ai impresia că te afli într-un loc în care poţi respira numai aerul morţii, printre decoruri ce se prăbuşesc şi flăcări grandioase, şi că orice astfel de misiune nu îţi poate aduce decât vertij şi halucinaţii – şi asta e partea cea mai reuşită a filmului, când aproape simţi că ai intrat pe un tărâm fără întoarcere.
Nu ştiu dacă dialogurile în care soldaţii păreau să-şi fi pierdut total uzul raţiunii şi erau aproape infantili în acţiunile şi motivaţiile lor sunt ceea ce trebuia în ansamblul filmului. Nu e primul film de război în care văd aşa ceva, dar încă mai cred că, deşi războiul e stupid şi atroce, oamenii nu sunt la fel. Poate, totuşi, mă înşel.
De asemenea, partea cu playmates dansând pentru soldaţi, ca şi elucubraţiile fotoreporterului puteau să lipsească din film, au fost introduse nepotrivit în scenariu şi au accentuat senzaţia de comercial care nu fusese totuşi pregnantă până atunci.
Probabil nu aş spune că Apocalypse Now este unul dintre cele mai bune filme de război făcute vreodată, are anumite minusuri, dar în egală măsură consider că nu este deloc un film slab. Îmbină problemele de conştiinţă, relevarea faptului că există totuşi şi laşitate în fiecare (Willard însuşi va comite la un moment dat un astfel de gest laş), ca şi a absurdităţii războiului în sine, cu scenele de acţiune, fără a excela în ceea ce s-ar putea numi un film de acţiune.
Iar dacă faţă de unele părţi din film am anumite rezerve, finalul este cu adevărat impresionant, grandios: relevă esenţa războiului, acea ”oroare” care a fost creată de om şi, odată născută, nu mai poate fi ştearsă – poate doar cu preţul sacrificiului suprem-, iar confruntarea finală dintre Willard şi Kurtz este colosală, aş încadra-o printre cele mai reuşite duete din istoria filmului. Nu are importanţă cum se sfârşeşte totul, fiecare spectator va descoperi singur, dar contează mesajul transmis şi puterea de redare, care sunt la cote foarte înalte.
În concluzie, per ansamblu consider că este mult mai aproape de capodoperă decât de eşec, chiar dacă, probabil, nu este nici una, nici alta.
Este un film care nu trebuie ratat şi care oferă o experienţă cinematografică aparte, în părţile sale cele mai reuşite.
