Corespondenţa dintre artişti atrage şi atenţia realizatorilor de filme. Filmul regizoarei portugheze Rita Azevedo Gomes, Correspondências, are la bază corespondenţa dintre poeta portugheză Sophia de Mello Breyner Andresen şi poetul conaţional Jorge de Sena
”Îngerii recunosc dragostea unui om în sunetul vocii, înţelepciunea sa în articularea sunetului, iar ştiinţa sa în sensul cuvintelor”.
(Doar pornind de la acest citat s-ar putea scrie file întregi).
Filmul este inspirat din corespondenţa dintre poeta portugheză Sophia de Mello Breyner Andresen şi poetul conaţional Jorge de Sena, în perioada exilului celui din urmă (determinat de convingeri politice), mai întâi în Brazilia şi apoi în SUA (1959-1978).
Din start avem de-a face cu probleme filosofice, cum ar fi înţelegerea problemelor ridicate de geneza lumii şi de haosul originar.
În acest context, fiecare detaliu este important în filmul Ritei Azevedo Gomes, chiar versurile de la început ale melodiei în care se pot auzi cuvintele ”Am fost dansatoare, dar nu am dansat niciodată” putând fi interpretate ca o declamare a omului: ”Am fost asemeni zeilor, dar nu am dobândit nemurirea”.
Suferinţele şi blestemele existenţei terestre, care au preocupat atâţia artişti şi filosofi, sunt văzute ca un ”revers glorios al sfârşitului erorilor”. Fiindcă într-o zi ”ne vom elibera de moarte, fără a înceta de a muri”.
Superbul cadru următor, cu apa curgătoare învăluită în ceaţă, pe maluri putându-se zări palmierii, ilustrează perfect acest citat cu iz iniţiatic, pământul fiind văzut, evident, ca un loc de trecere.
Fragmentele de corespondenţă sunt impregnate de universul intim al oricărui artist, compuse din poezie, imaginaţie, pasiune, furie, gelozie, înţelegere a naturii umane, interogare a destinului…
”Jorge de Sena spunea că pentru a-l înţelege ar trebui să ai bucuria păsării în faţa firimiturilor vieţii şi tristeţea de a nu fi o pasăre care se bucură de ele”.
Filmul regizoarei portugheze este în egală măsură un recital de cuvinte măiastru alese şi o succesiune de cadre ce ne poartă fie prin frumuseţile de neasemuit ale naturii, fie prin interioare uşor învechite, pline de parfum de epocă, altele mai moderne, constituindu-se astfel într-o călătorie artistică de neuitat, într-un periplu al spiritului.
Când urmăreşti cinematografia Ritei Azevedo Gomes ai impresia că multe dintre peliculele vizionate până în prezent au fost un fals, ceva care te înşală, iar aceasta este adevărata artă.
De la interioare de galerii de artă la artişti ambulanţi, de la scrisori rătăcite pe jos la peisaje mirifice, pelicula regizoarei portugheze este un adevărat paşaport către profunzimile şi abisurile terestre, dar şi către culmi, un ”certificat de autenticitate” că am trecut prin Purgatoriu, dar am fost şi în Paradis.
Acea lumină care străluceşte în pofida a tot ce înseamnă rău sau decădere, evocată într-una dintre scrisori, este chiar simbolul vieţii, flacăra călăuzitoare: avem în noi şi germenii nemuririi, şi promisiunea curcubeului, şi făgăduinţa divinităţii. De aceea merită să trăim.
”Nu ştiu dacă ce ascult este tăcerea sau Dumnezeu”, un alt citat de referinţă. Da, în faţa unei lumi dominate de violenţă, zgomot, perfidie, viciu, trădare, decadenţă, doar zgomotele naturii şi tăcerea îl mai reprezintă pe Dumnezeu. Astfel aş interpreta aceste cuvinte subtile.
”Poezia le cere oamenilor două lucruri contradictorii: să se plaseze în vid şi să se plaseze în comuniune”.
Din păcate, este loc şi pentru probleme de natură social-politică, de la persecuţie până la politizare excesivă, de la întronarea viciului până la promovarea non-valorii.
Astfel de lucruri, în Portugalia, ca oriunde în lume, nu pot lăsa indiferent un artist. Artistul devine trist, indignat, dar mai presus de toate dezrădăcinat, invocând nedreptăţile şi ”pierderea simţului demnităţii şi al decenţei”.
Spre final, apa mării văzută din spatele ambarcaţiunii care gonea seamănă cu o contemplare a efemerului vieţii: aşa este şi viaţa noastră: deşi uneori spectaculoasă, efervescentă precum valurile, poate fi şi tristă şi – mai ales – nu ştii când a trecut. De aceea trebuie să fim atenţi ce lăsăm în urmă.
De altfel, ultimele cadre se pierd în zgomotul valurilor, în imperiul apei, unul dintre elementele primordiale.
