Cartea ”Gândirea maioresciană”, a doctorului în filosofie şi logică Dan Mihai Bârliba, apărută la Editura Niculescu, în 2021 (şi dedicată, ca şi alte opere, regretatei sale soţii, Maria Cornelia), este, după cum mărturiseşte autorul în ”Cuvântul înainte”, ”o culegere de eseuri prin care m-am străduit să realizez un exerciţiu de sensibilizare publică despre cel care a avut un aport substanţial la făurirea culturii române moderne: Titu Maiorescu”.
”Gândirea maioresciană” este o veritabilă lucrare de popularizare, dar şi de interpretare a operei şi spiritului maiorescian, dr. Dan Mihai Bârliba oferind cititorului date biografice, numeroase citate din, dar şi despre Titu Maiorescu, relevante prin profunzimea conţinutului, cărora le adaugă consideraţii proprii. Veţi găsi multe repere istorice şi culturale ale vremurilor, inserate şi comentate de autor cu inspiraţie şi acribie. Opera este astfel foarte utilă celor interesaţi de personalitatea marelui gânditor român, de subtilităţile gândirii sale, nefiind nici o lucrare cu caracter prea personal, dar nici o simplă redare a unor texte sau o simplă biografie.
Sunt evidenţiate idei de însemnătate ale marelui gânditor român, cu valoare perenă: ”Cultura trebuie să se impună pe căi de spiritualitate multilaterală, nu prin violenţă unilaterală”.
Sau: ”Poporul român, de câteva decenii, se află inundat sub formule nenumărate ale civilizaţiei apusene. Pentru el este astăzi o condiţie de existenţă de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pământului său”.
Minunat spus! Dar, ne dăm astăzi seama, cuvintele lui Maiorescu nu au fost suficient ascultate şi nu s-a luat ”tot ce poate fi folositor”, ci s-a asimilat haotic. Cu consecinţele de rigoare.
Însă în lucrare se fac referiri nu doar la planul ideatic, ci şi la demersuri concrete pe care Maiorescu le-a întreprins din postura de Ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor.
La fel ca şi consideraţii despre mari filosofi pe care i-a studiat/care l-au influenţat: Kant, Schopenhauer, Comte.
Sunt prezentate repere esenţiale din viaţa acestui erudit care părea a fi, înainte de toate, un idealist – căuta ce este drept, bun, perfect, indiferent de domeniul de activitate.
(În august 1869 a demisionat din Societatea Academică Română, în semn de protest împotriva etimologismului ardelean. În cursul anului 1880 a făcut parte din comisia instituită de Academia Română pentru elaborarea proiectului privind noua ortografie a limbii române, alături de B. P. Haşdeu, Vasile Alecsandri şi Nicolae Quintescu).
Cititorul va afla despre aplecarea şi pasiunea lui Maiorescu pentru limbi ca franceza, germana şi latina, pe care le-a folosit în scrierile sale, iar franceza a şi predat-o, dând lecţii celor patru copii ai familiei Kremnitz.
Poate unul dintre cele mai interesante capitole pentru cei care vor să desluşească viziunea maioresciană asupra unor probleme filosofice este cel intitulat ”Credinţă şi ştiinţă” – cu referiri la lucrarea ”Consideraţii filosofice pe înţelesul tuturor”, în speţă capitolul ”Teism şi ateism”, unde se ridică o problemă fundamentală pentru înţelegerea percepţiei umane asupra divinităţii: oamenii au noţiunea de Dumnezeu ”ca pe o reprezentare înnăscută sau au dobândit-o ulterior”? -şi se continuă cu o analiză a diferitelor premise/concepte filosofice privind religia. (Maiorescu nu credea în nemurirea sufletului – şi în general în concepte sau noţiuni care transcend cognoscibilul -, dar şi-a afirmat cu tărie credinţa în bine şi în perenitatea valorilor umane).
În continuare, autorul arată larga preocupare pe care Maiorescu a avut-o în domeniul cultural, nu doar în literatură şi critică literară, ci şi ”abordând operele unor maeştri ai culorilor, sunetelor şi formelor”. Ba chiar şi aspecte inedite, precum acela că Maiorescu, pe lângă pasiunea sa pentru muzică, interpreta la flaut ori violoncel diverse partituri muzicale.
În legătură cu paralela dintre ştiinţă şi artă, Maiorescu recurge la o butadă memorabilă: ”Ba artistul ţi se pare prea bun în comparaţie cu realitatea, ba realitatea ţi se pare prea bună în comparaţie cu arta”.
Sigur, Titu Maiorescu nu a fost ocolit de diverse polemici şi de atacuri de ordin ideologic sau politic, dar aceasta nu poate – cum relevă şi autorul cărţii – să impieteze asupra personalităţii şi operei sale.
Deşi scria că nu împărtăşeşte pesimismul lui Schopenhauer, Maiorescu arunca mereu un ochi critic, rece, lucid atât asupra operelor, cât şi a moravurilor vremii, fiind mai degrabă un perfecţionist decât un pesimist.
Aşa cum se vede în eseul ”Condiţia feminităţii”, Maiorescu nu a avut tangenţe reale nici cu misoginismul autentic, dar aprecia doar femeile cu adevărat de valoare.
Nu puteau lipsi din acest volum referiri la schimbul epistolar dintre Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, ca şi alte aspecte, generatoare de posibile controverse, rezultate din intersectarea celor două mari personalităţi, unele dintre ele văzute prin prisma lui Constantin Noica.
Volumul se încheie cu un minunat eseu, intitulat ”Avocatul adevărului”, în care sunt reproduse fragmente din epistolarul lui Maiorescu. Aici cititorul va găsi o frumoasă parabolă despre căutarea comorilor (a valorilor, a sensului, a adevărului – n.n.), ca şi un aforism de o mare profunzime: ”Există tot atâtea adevăruri câte puncte de vedere există”. Desigur, la prima vedere, într-o accepţiune comună, poate părea eronat. Însă dacă ne gândim câte doctrine filosofice, bine întemeiate şi argumentate, duc pe căi diferite, aforismul lui Maiorescu îşi află sensul. Deşi, poate, cel mai corect ar fi: ”există un Adevăr, dar nenumărate căi pentru a-l descoperi”.
