Vestit pianist, compozitor, jurnalist, critic muzical, muzicolog, traducător şi scriitor, George Sbârcea (alias Claude Romano) a părăsit lumea pământeană în ziua de 27 iulie 2005 la vârsta de 91 de ani, odihnindu-se întru vecie la Cimitirul Bellu din Bucureşti, după o viaţă plină de aventuri şi împliniri demne de un fascinant român.
S-a născut la 23 martie 1914 în oraşul Topliţa din judeţul Harghita, într-o familie vestită: tatăl său, de profesie colonel a fost medicul personal al lui Carol al IV-lea, ultimul Împărat al Austro-Ungariei, iar pe linie maternă era nepotul Patriarhului Miron Cristea care fusese şi primul ministru al României în perioada 1938-1939. A urmat cursurile şcolii primare la Topliţa şi cele gimnaziale şi liceale la Reghin. A absolvit “Facultatea de Muzică” de la Cluj unde a avut ca profesori pe Ana Voileanu-Nicoară, Augustin Bena, Marţian Negrea, George Simonis; în paralel el a studiat şi a obţinut licenţa în drept. Vorbea curent şase limbi străine: maghiară; germană; franceză; italiană; engleză; suedeză.
A călătorit în toată Europa; a locuit doi ani în Tibet ca ucenic spiritual invitat de Dalai Lama. Printre prietenii săi s-au aflat Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Romulus Ladea, George Enescu, Mihail Sadoveanu, Emil Cioran, Mircea Eliade. De asemenea, dânsul era în legătură cu multe personalităţi ale vieţii artistice europene printre care Romain Roland şi Luigi Pirandello.
În 1947 – când au venit comuniştii pro-sovietici la putere în România – George Sbârcea a fost arestat şi condamnat la 15 ani de detenţie, sub acuzaţia de “a fi trădat idealurile democratice”, în închisorile de la Jilava, Aiud şi Gherla, fiind eliberat după 8 ani în 1956 la insistenţele unor ambasade străine acreditate la Bucureşti. Când a intrat la ocnă, el era căsătorit cu Ana Bodo şi aveau împreună o fetiţă de 3 ani. O dată pe săptămână era scos la plimbare pentru “refacerea moralului”. Gardienii îşi băteau joc de el, dându-i în loc de mâncare nişte lături pe care dânsul le vărsa în canalul de scurgere. La scurt timp, celula în care dormea direct pe ciment a fost invadată de şobolani. George Sbârcea declarase următoarele despre acei ani grei din viaţa sa: “Am avut noroc de un fizic rezistent, dar rugăciunea şi furia m-au făcut să trec peste acei ani.”.
În perioada 1957-1966 a fost cercetător la “Arhiva de Folclor” din Cluj. În 1968 George Sbârcea a primit din partea Preşedintelui Charles de Gaulle “Legiunea de Onoare”, cea mai înaltă decoraţie a Franţei. În 1992 el a fost distins cu Ordinul “Leul Finlandei” în grad de Comandor.
George Sbârcea a scris zeci de cărţi printre care: Ceasurile de zi şi de noapte ale Austriei; Darclée; Femeia şi străinul; Lăutari din Bucureştii de altădată; Cafeneaua cu poeţi şi amintiri; Viaţa şi cântecele lui Gică Petrescu (Că doar n-o să trăiesc cât e lumea); Jazzul – o poveste cu negri şi mic dicţionar al jazzului; Întâlniri cu muzicieni ai secolului XX; Oraşele muzicii; Rossini sau triumful operei bufe; Muza cu har; Când Dunărea era albastră – povestea valsului vienez şi a familiei Strauss; Fabuloasa aventură a Cavaleriei Rusticane; O stradă cu cântec sau povestea muzicalului; Giacomo Puccini; Dimitrie Popovici Bayreuth – Cântăreţul pribeag; Povestea vieţii lui George Enescu; Povestiri din lumea operei; Ciocârlia fără moarte. Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată; Ciprian Porumbescu – un cântăreţ al neamului; Viaţa romanţată a Mariei Tănase; Veşnic tânărul George Enescu; Tiberiu Bredicianu; Johann Strauss şi imperiul sferic al valsului; Muză cu şi fără haz; Jean Sibelius – viaţa şi opera; Cafeneaua cu poeţi şi amintiri.
În diverse articole pe teme muzicale, care au fost publicate în gazeta Curierul Naţional în ultimii ani, am utilizat ca surse de inspiraţie multe dintre cărţile de mai sus avându-l ca autor pe George Sbârcea. Una menţionată în enumerarea anterioară, Cafeneaua cu poeţi şi amintiri – pe care o păstrez în biblioteca personală – mi-a oferit o plăcere deosebită. Din aceasta citez acum un paragraf: “În timp ce scriitorul Ion Agârbiceanu nu a fost o apariţie singulară în literatura română, fiind înrudit, prin preocupările sale, cu satul şi oraşul ardelean, cu Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, pe omul Agârbiceanu l-am găsit unic în felul său. Era într-ânsul un amestec inedit de putere şi duioşie care îi dădea imunitate în faţa oamenilor. Sfiiciunea sa firească punea între ei şi alţii o distanţă, accentuată şi de sutana preotească. Nu împlinise decât cincizeci şi şapte de ani când a luat conducerea Tribunei clujene, dar gravitatea şi barba stufoasă, de moliciunea câlţului, cu irizări argintii în ea, îl arătau mai în vârstă. Pleoapele lui erau mereu roşii şi în jurul gurii avea o trăsătură de slăbiciune ca amintirea unui zâmbet sleit. Rămăsese, cu toate acestea, ceva în el care îi făcea ochii ascunşi după lentile să lucească de gândire încordată, datorită căreia îi treceau, la răstimpuri, prin priviri, sclipiri de voioşie şi curiozitate.”. Sunt întrutotul de acord cu prezentatorul acestei cărţi care a caracterizat-o la momentul lansării ei nu doar ca o cronică dintr-o cafenea imaginară, ci ca un spectacol literar-muzical în sine. Personal, am identificat în acea lucrare virtuţile clare ale unui critic literar de primă mărime.
George Sbârcea a compus, sub pseudonimul Claude Romano, renumite melodii ca: Ionel, Ionelule; De ce-ai plecat?; Fir-ai tu să fii de dragoste; Inimioară, inimioară; Anişoara; Studentină; Un tango de adio; Liliacul de pe strada Donath; Du-mă, sanie; O melodie cu parfum de amintiri; S-a rupt o coardă la vioară; Ţi-aduci aminte?; Aş vrea; Ştia bunica ce dansa; Un cântec pentru tine; Vioara; Nu vreau să ştii că te-am iubit; Şi eu am fost student odată etc.Prima melodie menţionată în lista de mai sus are o istorie interesantă: când era angajat al Teatrului de Revistă “Alhambra” din Capitală, directorii instituţiei, Nicolae Vlădoianu şi Nicuşor Constantinescu l-au ameninţat că va fi concediat dacă nu compune o melodie de succes; pentru a-i demonstra că nu glumesc, aceştia l-au încuiat într-o cameră timp de câteva zile, hrănindu-l doar cu biscuiţi şi cafea; rezultatul a fost acela că George Sbârcea a lansat în cursul anului 1937 un cântec nemuritor având ca prime interprete pe Lulu Nicolau şi Lisette Verea, un duet în mare vogă şi, ulterior, asociind alţi interpreţi din Germania, Franţa, Spania şi ţările scandinave.
Ipostaza de traducător a lui George Sbârcea se regăseşte în lucrări precum: Femeia şi străinul de Mika Waltari; Via Mala de John Knittel; Povestea nevestei mele de Fust Milan; Din beznă spre soare de Virginia Woolf ş.a.
Există multe cugetări ce poartă semnătura lui George Sbârcea. Iată doar câteva dintre acestea: *“Muzica dăruieşte bucuriile cele mai alese.”; *“Singura flacără care a aprins tot ceea ce putea atinge în mine a fost şi a rămas până astăzi muzica.”; *“Discursul muzical era pentru Dimitrie Cuclin (compozitor, muzicolog şi filosof care a trăit în perioada 1885-1978 – n.n.) un mijloc de a anula timpul care devorează, negându-i forţa destructivă. Socotea muzica un fel de regulator de climat, un stabilizator de temperatură pentru structura sufletească veşnic mobilă a omului modern.”; *“Dimitrie Cuclin, compozitorul acesta de o fecunditate hugoliană, seamănă cu un înţelept al Antichităţii – artist, filosof, pedagog, savant, mag, profet.”; *“Nu numai piatra, zidul, marmura sunt durabile. Durabil este şi cântecul. El trece peste ani, leagă un timp de altul, ajută să ne recunoaştem rădăcinile.”.
Foto: romania-actualitati.ro
