Mihai Călugărițoiu
Noua scriere a domnului Gheorghe Smeoreanu, „Daniel și Daniil”, apărută în Caracal, la Editura Hoffman, în 2024, aduce lumină asupra Mănăstirii Turnu și ctitorilor săi, în urma unei provocări, venite de la înaltul ierarh, așa cum domnia sa a recunoscut, la prezentarea acestei cărți.
Romanul este o îmbinare armonioasă a toposului cu ontosul și logosul, mai pe românește spus, încă o materializare a înțelepciunii românești: „Omul sfințește locul!”
Plecând de la legenda fraților Daniil și Misail, viețuitori la Mănăstirea Cozia, care se retrag peste Olt, pe malul stâng, „prin secolele al XV-lea sau al XVI-lea” (p. 98), pentru a se pusnicii, săpând în mute adăposturi, trăind apoi în case de lemn, și ridicând, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, „o biserică de lemn cu hramul «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului»” (p. 99), autorul ne aduce în prezent, ducându-ne chiar în viitorul apropiat.
Inițial, acest lăcaș s-a numit „Schitul de după turn”, apoi „Schitul Turnu” și în cele din urmă s-a fixat denumirea actuală de „Mănăstirea Turnu” (ibidem).
Autorul înfățișează, cu această ocazie, istoria lăcașului, a stilului arhitectural și picturii, unică în felul ei.
Ca bun istoric, dar, mai ales ca fin cunoscător al doctrinei creștin-ortodoxe, scriitorul, referindu-se la Sfânta Scriptură, susține că: „Există milioane de cărți și o singură Carte.” (p. 117).
Încercând un răspuns la marea întrebare: „De unde venim și încotro ne ducem?” (p. 47), autorul susține că „limbajul cel mai potrivit cu care poți interoga existența este cel religios” (p. 48), iar motivația celor care merg la mănăstire nu ar trebui să fie alta decât: „pentru a învăța mai bine această limbă sau acest limbaj cu care… pot vorbi cu Dumnezeu.” (p. 49).
Analizând părerile „marilor atei ai contemporaneității” (p. 52), scriitorul îi pune față în față cu marii gânditori ai antichității, ai Renașterii ori ai epocii moderne și ajunge la concluzia că nădejdea în Dumnezeu „nicicând nu te poate sminti” (p. 66), îndemnând, parcă, pe cei îndoielnici, asemeni Sfântului Anselm: „Ajută-mă Doamne, ca să pot crede!”
În paralel, cu istorie lăcașului și dăinuirea credinței creștine pe aceste meleaguri, autorul deapănă nefericita poveste a doi tineri români: Daniel, absolvent de psihologie, și Mihai, absolvent de fizică atomică, nevoiți să ia calea pribegiei și să muncească sub calificarea lor, în construcții, care, întâlnindu-se, întâmplător, pe tărâmuri străine, se împrietenesc. Împreună, cu ajutorul unei mașini de teren, la mâna a doua, hotărăsc să vină acasă, pentru a-și petrece sfintele sărbători, ale Nașterii Domnului și Anului Nou.
Pentru a nu complica deplasarea celor doi, autorul așază peste și de-a lungul drumului zăpada albă și imaculată, în călătoria lor însingurată, de oameni înstrăinați, simțindu-se iatrogenizați, de o societate nedreaptă, găsindu-și scăparea în tutun, alcool și droguri.
Conducând haotic, prin culoarul de nămeți, la un moment dat, în toiul nopții, mașina lor dă peste o ființă. Buimăciți de nesomn și de alcoolul combinat cu drogurile, cei doi, speriați, se refugiază pe singurul drum ivit, o potecă făcută de călugării Mănăstirii Turnu, nu cu mult timp înainte, în seara Crăciunului.
Convinși că au omorât o ființă umană, cei doi sunt cuprinși de remușcări și de teama că vor fi arestați și existența lor nu va mai avea sens.
Sceptici, până atunci, în disperarea lor, încep să se roage Sfântului Daniil, ale cărui moaște se află la Mănăstirea Turnu, să-i salveze.
Spre norocul lor, nu omorâseră o ființă umană, ci un animal sălbatic care ieșise în calea unei mame, Ana, și a fiicei sale, Maria, amenințându-le, transformându-i din criminali, în eroi salvatori.
Credem că autorul nu le-a numit întâmplător Ana și Maria. Ana, la fel ca Ana, din Noul Testament, mama Fecioarei Maria, aducătoarea pe lume a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos, și Maria, o copilă evlavioasă.
Ana și Maria, această succesiune de generații, au adus pe lume, sperăm, și oameni credincioși, dăruiți spiritual, mulți dintre ei canonizați.
Zugrăvind smerenia starețului mănăstirii și dăruirea sa pentru elaborarea rugăciunilor zilnice și păstrarea lor în dosare anuale, autorul ne trimite la „celelalte sute de rugăciuni ale leatului 2025” (p. 9), punând față în față realul cu posibilul.
În aceeași notă, starețul le solicită celor doi tineri oaspeți să rămână, o vreme, la lăcașul sfânt și să participe la lucrările de construire, aflate în derulare la mănăstire.
Astfel, în viitorul apropiat, viitorul I: „În prima respirație a timpului, Daniil și Misail puteau fi văzuți sus, pe schele, zidind și tencuind turlele noii biserici” (p. 143), iar în viitorul îndepărtat, viitorul II: „În a doua respirație a vremii, slujeau amândoi la lăcașul sfânt zidit…” (ibidem).
În încheiere, autorul ne propune: „Oprindu-ne pentru o clipă, îi vedem pe cei doi devenind unul duhovnic… celălalt stareț…” și „Cu voia cititorului care dă viață poveștii, îi putem vedea cu ochii minții și inimii drept sfinții Daniil cel Nou și Misail cel Nou.” (ibidem).
Încercând o concluzie, credem că Gheorghe Smeoreanu, născut la 27 august 1954, ne-a făcut și și-a făcut, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață, un frumos cadou, provocându-ne la lectură și, în același timp, la cugetare.
Mulți ani viitori!
