Am ales să prezint astăzi un film vechi românesc, un film clasic, dar pe care îl consider de o valoare de necontestat şi care m-a marcat profund, atât la prima vizionare, cât şi la următoarele.
Unul dintre cele mai bune filme româneşti din toate timpurile, Glissando spune o poveste halucinantă, obsesivă, a unui om devorat de propriile fantasme, invitând privitorul să descifreze sensurile profunde ale acestei veritabile parabole. Beneficiind şi de o regie de excepţie şi de interpretarea genială a marelui Ştefan Iordache, se înscrie printre cele mai importante realizări ale cinematografiei autohtone.
Filmul este inspirat parţial dintr-o nuvelă de Cezar Petrescu, ”Omul din vis”, adaptând-o însă după propriile necesităţi şi aspiraţii ale regizorului (însă la un standard valoric la fel de ridicat, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna).
Ştefan Iordache are un rol complex, greu de interpretat, pentru că personajul său pluteşte între două lumi, a realului şi a imaginarului, şi uneori nici el nu descifrează în care se află. Obsedat în egală măsură de o imagine dintr-un tablou cât şi de un ideal ce îi apare imposibil de atins (eternă soartă a muritorilor în raport cu eternitatea), personajul său, Ion Theodorescu, este captiv ca într-o pânză de păianjen în iţele propriului destin.
Glissando este o capodoperă a ambiguităţii, dar nu şi a absurdului, fiindcă derularea halucinantă a scenelor, care îl poate deruta pe spectator (necesitând şi o a doua vizionare) are totuşi un sens, elementele care apar în scene (uneori obsesiv, repetitiv) făcând parte dintr-un imens puzzle al cărui înţeles există, chiar dacă este, mult timp, doar dedus.
Cu acţiunea plasată în anii ’30, filmul lui Mircea Daneliuc (remarcăm prezenţa în distribuţie şi a Torei Vasilescu, a lui Mitică Popescu şi Ion Fiscuteanu, precum şi a altor actori români de seamă) are o atmosferă de film de epocă, aparte, trezind nostalgie şi creând un cadru aparte pentru această poveste care ar fi putut exista, totuşi, şi într-un cadru modernist (a nu se înţelege că ar fi necesar un remake!).
Este de remarcat şi că, fără a fi absolut deloc un film politic, ci unul al oniricului, al aspiraţiilor imposibile şi al realităţilor paralele, Glissando are, spre sfârşit, şi o scenă (a celor care aplaudau într-un sanatoriu ce părea mai curând desprins din Infern) care putea fi interpretată ca o mare ironie la adresa cutumelor regimului.
Deşi durează mult, cam două ore şi jumătate, pelicula lui Daneliuc nu plictiseşte, fiindcă, pe de o parte, spectatorul este incitat să ia parte la acest joc şi să-l descifreze (şi) prin propriile mijloace, iar, pe de alta, interpretarea actoricească deosebită îi va oferi satisfacţii pe măsură, ducând totul la superlativ.
Notă: Într-un top 10 al celor mai bune ecranizări româneşti întocmit de Cinemagia găsim, printre titluri, Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Ciulei, după Rebreanu, Reconstituirea, de Lucian Pintilie, după Horia Pătraşcu, Vânătoarea de vulpi, de Mircea Daneliuc, după Dinu Săraru, Nunta de piatră, de Mircea Veroiu, după Ion Agârbiceanu. Glissando figurează în eşalonul doi al celor mai reuşite ecranizări, dar cred că putea fi inclus în primul.
