Al.Florin Țene
Omule,
tu, călător între o lacrimă și o stea,
tu, care porți în piept ecoul începutului lumii,
ascultă!
Din adâncul timpurilor se ridică glasul pământului,
iar munții își pleacă frunțile de granit,
mările își încetinesc valurile,
vânturile își opresc alergarea prin câmpii,
ca să rostească numele tău:
OMULE!
Tu ai aprins întâia lumină în noaptea peșterilor,
tu ai îndrăznit să visezi poduri peste prăpăstii,
corăbii peste oceane,
catedrale peste veacuri.
Tu ai ridicat mâna împotriva întunericului
și ai scris pe fruntea destinului:
„Voi merge înainte!”
Când fulgerul a lovit pădurea,
tu ai făcut din foc prieten.
Când furtuna a sfâșiat orizontul,
tu ai făcut din teamă aripă.
Când moartea a stat la răscruce,
tu ai semănat speranță.
O, omule,
fluviu de sânge și lumină,
pasăre și rădăcină,
lut care gândește,
țărână care cântă!
În tine dorm galaxiile,
în ochii tăi se oglindesc constelații necunoscute,
iar inima ta bate același ritm
cu inimile tuturor celor ce au fost
și ale tuturor celor ce vor veni.
Tu ești copilul mamei care plânge,
soldatul care cade pentru o idee,
savantul care caută adevărul,
poetul care ascultă tăcerea,
țăranul care seamănă grâul,
muncitorul care înalță cetăți,
copilul care râde către cer.
Tu ești cântecul care nu se termină.
Când se prăbușesc imperii,
tu rămâi.
Când se sting regate,
tu mergi mai departe.
Când istoria își schimbă veșmintele,
tu continui să cauți iubirea,
dreptatea,
frumosul,
adevărul.
Și pentru aceasta ești mare.
Nu pentru coroane.
Nu pentru aur.
Nu pentru putere.
Ci pentru că poți să ierți.
Pentru că poți să ridici un copil în brațe.
Pentru că poți să împarți pâinea.
Pentru că poți să plângi pentru durerea altuia.
Pentru că poți să te ridici după fiecare cădere.
Aceasta este adevărata ta măreție.
O, Omule!
Mai înalt decât turnurile pe care le-ai zidit,
mai puternic decât oștirile pe care le-ai condus,
mai durabil decât pietrele monumentelor,
este sufletul tău atunci când iubește.
Atunci cerurile se deschid.
Atunci stelele coboară aproape de fruntea ta.
Atunci Dumnezeu însuși privește către făptura Sa
și vede în ochii tăi
scânteia eternității.
Mergi, Omule!
Mergi prin secole ca un fluviu uriaș,
străbătând deșerturi și grădini,
războaie și sărbători,
ruine și palate.
Mergi!
Nicio noapte nu este veșnică.
Niciun lanț nu este indestructibil.
Nicio rană nu este mai adâncă
decât puterea inimii de a renaște.
Ridică-ți privirea!
Dincolo de nori sunt alte zări.
Dincolo de durere sunt alte cântece.
Dincolo de moarte sunt alte lumini.
Iar tu ești chemat să le cauți.
Tu, făuritor de drumuri.
Tu, visător de infinit.
Tu, purtător de lumină.
Și când toate glasurile lumii se vor uni
într-o singură cântare uriașă,
mai puternică decât marea,
mai înaltă decât munții,
mai strălucitoare decât soarele,
se va auzi peste veacuri,
ca un refren triumfal,
ca o izbândă a spiritului,
ca o slavă a creației:
OMUL!
OMUL!
OMUL!
Coroană a pământului,
călător al stelelor,
frate al luminii,
fiu al eternității!
Și universul întreg va răspunde:
Slavă Omului care iubește!
Slavă Omului care creează!
Slavă Omului care speră!
Slavă Omului!
