Între filmele artistice, există şi unele care sunt oarecum ”de propagandă”, pledând pentru o cauză cum ar fi lupta contra drogurilor, a rasismului sau a practicii avortului ş.a.m.d. Unele sunt mai reuşite, altele mai puţin – totul depinde de inspiraţia regizorului şi a scenaristului în a realiza un film cât mai bun, şi nu doar a face o ”demonstraţie moralizatoare”.
Îmi aduc aminte că, în urmă cu mult timp, am văzut un film cu Alain Delon (tânăr sau, în orice caz, cu mult înainte de bătrâneţe) care părea realizat în acest gen, deşi nu mi-am putut da exact seama ce viza. Delon juca rolul unui tip care este acostat de o gaşcă de copii, care îl abordează din motive neclare. La un moment dat, o fată de vreo 13 ani încearcă să-l seducă, iar la refuzul său îndârjit îl întreabă: ”Ce este? Nu-ţi plac?”, interogaţie rămasă fără răspuns. (Bineînţeles, doar nu era ca regizorul să facă ”reclamă” pedofiliei!!!). În cele din urmă, nu mai ţin minte cum, îl conving să li se alăture şi, în final, îl surprind nepregătit şi îl omoară, din motive care nu sunt explicate. Am urmărit filmul cu destul interes, era ceva inedit, dar mi s-a părut mai curând un film care ”caută” o anumită temă decât un film artistic clasic. Poate, ceva de genul combaterea delincvenţei juvenile.
Există o zicală foarte interesantă, atribuită lui Einstein, care spune: ”Sunt două feluri de a privi viaţa: primul, ca şi cum nimic nu ar fi un miracol. Al doilea, ca şi cum totul ar fi un miracol”. Parafrazând un pic, aş spune că există două feluri de a face filme tematice: foarte prost şi foarte bine. Foarte prost, când totul este o însăilătură făcută în mod vizibil unidirecţional, fad şi neconvingător. Foarte bine, când deşi ştii care este tema aleasă (dintr-un motiv sau altul), simţi că te uiţi cu adevărat la film.
După mine, ”Aus dem Nichts” (tradus ”În întuneric”) se încadrează în categoria a doua şi poate fi considerat chiar unul dintre evenimentele cinematografice ale lunii precedente. Extrem de realist, cu tuşe dure şi necenzurate, dar de un realism care atrage, care te implică cvasitotal în acţiune. Povestea Katjei, a cărei familie este ucisă într-un atac cu bombă, nu este una doar despre răzbunare, ci şi despre suferinţă şi puterea de a îndura o nedreptate. Şi este de remarcat că nici ea, nici soţul său (una dintre victime) nu sunt prezentate ca personaje-model, sfinte, ci ca oameni care au făcut greşeli, care întrupează şi binele şi răul, ceea ce face ca ansamblul să fie mai credibil. Are şi unele minusuri, dar pot fi trecute în plan secund.
De acord, poate că nu există chiar o ”conspiraţie” pentru a ascunde adevărul în asemenea cazuri (deşi nici asta nu-i imposibil), dar filmul porneşte de la cazuri care chiar s-au petrecut.
Tensiunea este excelent gradată, pelicula e lucrată profesionist, nerezumându-se doar la statutul de ”film-manifest”. Mărturisesc că nu mă atrage în mod particular tema, dar auzisem că filmul e bun şi am vrut să mă conving.
Şi o surpriză extrem de plăcută: Diane Kruger face într-adevăr un rol MARE. Dintre actriţele mele preferate, doar pe Isabelle Huppert mi-o imaginez capabilă de o prestaţie asemănătoare. Trece de la o stare la alta extrem de convingător, dar mai ales interpretează totul într-o manieră fulminantă. Dovadă că se pot face filme cu adresă, dar bune, şi se pot da premii la Cannes (şi chiar şi la Globul de Aur) absolut meritate.
