Încă de la începutul celui mai nou roman al său, ”Un an şi o zi”, apărut recent şi în România, la Editura Trei, în traducerea Nadinei Vlădescu, Pascal Bruckner jonglează cu elemente diferite, uneori contradictorii, trecând de la frica de accident cu avionul la un neverosimil număr de strip-tease al unei stewardese, prezentat, alături de anecdota privind cazul unui conferenţiar, cu un umor negru de cea mai bună calitate (ilustrat, mai târziu, şi prin butada ”Toate se pot întâmpla în avion. Chiar şi să ajungi la destinaţie”).
Cititorul este introdus într-un univers aparte, pe care l-a mai întâlnit în scrierile sale: pendulând între luciditate şi visare, între calm aparent şi fiori de groază.
De aici trece la un nivel superior, ce poate fi ilustrat prin cuvintele tatălui Jézabelei, fost pastor: ”Dumnezeu a inventat ceasurile pentru a prinde timpul şi a inventat timpul pentru a-i pedepsi pe oameni”. Refugiul acestuia în microuniversul unei ceasornicării reprezintă o fugă din faţa loviturilor nedrepte ale sorţii, dar şi asumarea unei misiuni, mai mult sau mai puţin imaginare, de a-l ajuta pe Creator să restaureze ordinea originară.
Un anumit fatalism se transmite de la tată la fiică. Jézabel ajunsese să se teamă ”ca nu cumva fiecare secundă de somn să nu fie poarta deschisă către moarte”.
Timpul este, astfel, văzut ca o sentinţă, nu ca o posibilă poartă spre eliberare.
Drumul către o cameră de hotel în care intenţiona să poposească o singură noapte pentru a lua apoi avionul spre Montréal se dovedeşte prilej pentru a intra într-o atmosferă kafkiană, dominată de absurd şi de promiscuu.
Încet-încet, romanul lui Bruckner alunecă (cum era de aşteptat, de altfel) într-un thriller încărcat de o atmosferă sumbră şi cu elemente de ficţiune ce îl fac să pară totuşi improbabil.
Se produce o dereglare în trecerea timpului, iar eroina devine captivă într-un păienjeniş de elemente pe care nu le desluşeşte. Prizonieră în contul unei datorii mult prea mari pentru şederea în hotel timp de un an şi o zi, în loc de o singură zi, Jézabel nu reuşeşte nici să evadeze, nici să înţeleagă ce se întâmplă.
Bizara închisoare în care era închisă devine prilej pentru Bruckner de a relua teme mai vechi, creând o atmosferă promiscuă şi morbidă. Totuşi lectura captivează, fiindcă textul este făcut cu stil.
Jézabel îşi rememorează scene din timpul vieţii tatălui ei. Chiar sarcina încredinţată de acesta, prezentarea ultimei creaţii, Revelaţie, la un salon de ceasornicărie pare un fel de misiune imposibilă, ceva similar căutării Graalului. De altfel, această idee salvează subiectul, care ar fi putut aluneca în banal (cu toate că este bine scris).
O austriacă, Frau Greta Müller, se interesează de tainele ceasului lucrat de tatăl lui Jazz (cum îşi mai numeşte autorul eroina), în timp ce fata căuta în continuare o soluţie pentru a ieşi din acel hotel blestemat.
Viaţa noastră pare a fi scrisă dinainte de societate
Trebuie spus că deseori scrierea lui Bruckner alunecă în satiră, un fel de radiografie parţial amuzantă a unei societăţi pline de arivişti, de snobi şi de persoane cu o moralitate îndoielnică (a se vedea şi portretul absurd, hilar şi ironic care îi este făcut unui milionar texan ce încerca să se apropie de lectură).
Spre final, misterul acelui un an şi o zi petrecute în aparenţă dormind este elucidat (deşi acţiunea în sine nu devine cu mult mai verosimilă, ceea ce îmi întăreşte convingerea că este un pretext pentru o analiză mai aprofundată), iar eroina se confruntă cu o problemă de conştiinţă: în schimbul reducerii pedepsei, i se propune să racoleze noi clienţi pentru acel hotel straniu.
Jézabel cedează şi semnează un pact imaginar care, teoretic, îi putea aduce eliberarea, dar practic echivalează cu un pact cu diavolul.
Scapă totuşi, pentru a se reîntoarce la hotel, apoi pentru a pleca din nou, iar în final retrăieşte scenele de la început, când se îmbarcase prima oară în avion.
De fapt, viaţa noastră pare a fi scrisă dinainte de societatea în care trăim, idee sintetizată de Bruckner astfel: ”Şi viaţa ei este un palindrom pe care ea îl trăieşte dinainte înapoi şi dinapoi înainte”. Q.e.d.
Nu este o carte de profunzime decât în unele fragmente. O găsesc mai puţin şocantă sau morbidă decât alte scrieri ale autorului (ceea ce de fapt este un avantaj), dar constituie o lectură plăcută şi incitantă, cu un şarm al ei.
