Al.Florin Țene
Înainte de timp, tăcerea respira,
Iar neființa-n sine lumina ascundea,
Nici cer, nici stea, nici undă nu era,
Doar Dumnezeu în propria Sa clipă se visa.
Nu exista un „unde”, nici un „când”,
Nici începutul nu avea vreun gând,
Eternitatea, fără chip și fără drum,
Ținea întregul Univers în primul fum.
Poate că vidul era un plin neînțeles,
Un cer fără lumină, dar cu sens ales,
Iar moartea și viața dormeau împreună,
Ca două semințe sub aceeași cunună.
Și Dumnezeu, din veșnicul tăcut,
Privea spre ceea ce încă nu s-a născut,
Apoi un gând a tremurat în infinit,
Și lumea, ca un cuvânt, din El a răsărit.
Marele Bang n-a fost doar un răsunet,
Ci primul dor al luminii de a fi cu sunet,
Iar dintr-un punct mai mic decât un vis,
S-a deschis veșnicia în Universul deschis.
Și poate, înainte de acel prag divin,
Era doar Dumnezeu — deplin și fără destin,
Iar lumea întreagă, ce astăzi ne privește,
Era în mintea Celui ce veșnic ne iubește.
De-atunci ne întrebăm, pe drumul nostru greu,
Ce-a fost înainte? Poate numai Dumnezeu.
Iar dacă timpul însuși atunci nu a existat,
Înaintea începutului era… Cel Neînceput, neîntrupat.
