Înţelepciunea nebunului nu se vinde. Dar valorează cât aurul (I)

…Locul în care Baudelaire zace de aproape jumătate de an a fost şi acela în care am descoperit reeditarea celebrului roman ”Înţelepciunea nebunului”, de Lion Feuchtwanger. Mai precis, una dintre unităţile Editurii Orizonturi, aflată în centrul Capitalei.

Nu mă pot abţine de la a remarca acest lucru deoarece ”Florile răului”, nu mai puţin celebra lucrare a autorului ”Paradisurilor artificiale”, a rămas uitată în vitrină şi mă tem că şi în interior de luni bune, poate cinci, poate şase… (Drumul meu zilnic trece pe acolo).

Nici nu am apucat bine să văd această reeditare şi să o şi achiziţionez, că locul său în vitrină a fost luat de un titlu gen ”Trădări la Hollywood” sau ”Intrigi la Hollywood”, care au fost şi ele înlocuite de altceva, tot monden, urmat de ”Codul rutier”.

De ce consider că lucrarea lui Feuchtwanger merită atenţie, chiar dacă unora le-ar putea părea desuetă.

Cartea începe cu anunţarea unei vizite a lui Jean Jacques-Rousseau la René-Louis de Girardin (general şi literat francez). Personajele sunt conturate precis şi sugestiv, descrierile lui Feuchtwanger fiind aproape ca o peliculă foto care înregistrează orice detaliu, deşi nu sunt reci, ci trecute printr-un filtru al unei sensibilităţi aparte.

E drept, totul are un aer ”de epocă”, şi trebuie să fii orientat către aşa ceva pentru a putea gusta pe deplin măiestria autorului german, dar vă asigur că nu este o lectură frivolă, precum, ştiu eu, romanele lui Dumas (chiar dacă este drept că are şi pasaje mai lejere), şi nici una care să plictisească.

Jean-Jacques Rousseau, figură emblematică a iluminismului, este prezentat, la bătrâneţe, ca un neînţeles, un om temător faţă de semeni şi neîncrezător în probitatea lor, care este preocupat să lase posterităţii ideile sale, fiind conştient de valoarea lor, dar neştiind bine care este modul cel mai adecvat de a le disemina.

Cu toate acestea, găseşte un adevărat discipol entuziast în persoana tânărului Fernand, fiul gazdei.

Desigur, ca orice scriere cu caracter biografic, istorisirea cuprinde şi multe părţi romanţate, care nu putem şti dacă s-au petrecut aidoma, dar în mod cert ne oferă o lectură plăcută, care depăşeşte stadiul de superficial şi ne îndeamnă să medităm la viaţa acestei mari personalităţi istorice.

Sunt relatate şi episoade mai ”domestice”, în care autorul prezintă, cu un umor pe care l-aş fi numit britanic dacă nu i-aş fi cunoscut originea germană, cum diferite personaje din anturajul filosofului sunt animate de cele mai reprobabile gânduri, dar în public se exprimă foarte elegant şi diplomatic, de parcă onestitatea ar fi principala lor calitate…

Un moment deosebit de interesant este prezentat atunci când Fernand, discipolul, îşi trădează (mai mult involuntar, ni se sugerează) maestrul, iar după nenumărate procese de conştiinţă are prilejul de a citi Confesiunile lui Jean-Jacques, de unde află că şi acesta fusese, la rândul său, supus alternanţei viciu/virtute, păcat/onestitate. Această dualitate fatală a fiinţei umane, cu toate consecinţele ei, constituie un punct de răscruce şi o subtilitate a scrierii care, în prima sa parte, abundă şi în descrieri mai puţin importante.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW