Al. Florin Țene
Ioan Miclău (semnând adesea Ioan Miclău-Gepianu) s-a născut la 25 decembrie 1940, în comuna Gepiu, județul Bihor, România, în familia unor țărani români, Mihai și Catița Miclău. Format într-un mediu rural tradițional, destinul său biografic se leagă deopotrivă de lumea satului românesc și de experiența diasporei, în special de comunitatea românească din Australia, unde s-a stabilit începând cu 4 ianuarie 1980.
Parcursul său profesional – ucenic la Școala de Meserii din Beiuș (1956–1959), calificat tâmplar, maistru la Fabrica de Mobilă „Alfa” din Oradea – a constituit fundamentul unei etici a muncii care va marca profund și atitudinea sa față de scris. Experiența emigrării (Viena – Sydney), munca în oțelăriile de la Port Kembla și formarea autodidactă prin studiile la TAFE (Illawara Institute of Technology) și prin frecventarea cursurilor de Istorie Modernă la Universitatea din Wollongong reprezintă etapele esențiale ale unei biografii exemplare pentru tipologia „scriitorului muncitor”, specific literaturii diasporei române.
Opera lui Ioan Miclău se înscrie într-o paradigmă a liricii experienței directe, în care biografia nu este doar sursă de inspirație, ci devine însăși substanța expresiei poetice. Poezia sa se remarcă prin: atașamentul față de satul natal (Gepiu) și mitologia Crișurilor; nostalgia spațiului românesc trăit din perspectiva exilului; valorizarea muncii fizice ca formă de demnitate ontologică; dimensiunea religioasă, discretă, dar constantă, a discursului poetic; convenția simplității ca principiu estetic asumat.
Din punct de vedere stilistic, Miclău recurge la un limbaj direct, confesiv, cu ecouri din poezia populară și din tradiția sămănătoristă, dar și cu influențe recognoscibile din lirica eminesciană tardivă și din poezia muncitorească a secolului al XX-lea. Simplitatea expresiei nu este semn de precaritate artistică, ci funcționează ca opțiune etică și estetică, în acord cu biografia autorului.
Proza sa, prezentă în volumele de „Scrieri în proză”, se apropie de genul memorialistic, fiind articulată pe axa amintirii satului, a experienței emigrării și a contactului cu lumea industrializată australiană.
Între 1997 și 2007, Ioan Miclău a editat, din fonduri proprii, Revista de Artă și Cultură „Iosif Vulcan”, publicație ce a funcționat ca un veritabil nucleu de coeziune al comunității literare românești din Australia. Din perspectivă istoric-literară, această revistă poate fi interpretată ca o formă de „rezistență culturală prin identitate”, menținând limba română și canonul valorilor naționale într-un spațiu diasporic.
Ioan Miclău (Gepianu) reprezintă un caz exemplar de vocație literară născută din experiență, muncă și credință. Scrisul său nu urmărește inovația formală, ci autenticitatea trăirii, devenind o formă de recuperare identitară și de conservare a memoriei satului românesc în contextul exilului transtemporal.
Opera (selectivă)
Poezie:
Florile Crișurilor, Imprimeria de Vest, Oradea, 1991.
Cântarea primăverii, Editura „Mihai Eminescu”, Oradea, 1992.
Versuri de durere / Verses of Pain (ediție bilingvă), Editura „Mihai Eminescu”, Oradea, 1993.
Poezii alese, vol. I, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2005.
Poezii alese, vol. II, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2006.
Frunze de toamnă aurie, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2010.
Cuvinte de minte, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2012.
Proză și teatru:
Teatru, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2005.
Scrieri în proză, vol. I, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2006.
Scrieri în proză, vol. II, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2007.
Bună ziua, bade Ioane, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2009.
Eseu memorialistic:
Pe drumurile artei, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2013.
Note critice (receptare și interpretare)
În contextul literaturii române din diaspora australiană, Ioan Miclău se impune drept un reprezentant al „realismului memorial afectiv”, unde memoria nu este reconstituită livresc, ci trăită ca experiență vie (cf. tipologie propusă de critica diasporei postbelice).
Lirica sa poate fi încadrată într-un neotradiționalism etic, mai degrabă decât estetic, înrudit cu poezia unor autori precum Ion Buzdugan sau Traian Dorz, prin primatul valorilor morale asupra experimentului formal.
Importanța activității editoriale (revista „Iosif Vulcan”) depășește opera strict literară, plasându-l pe autor în categoria animatorilor culturali ai exilului românesc contemporan.
Discursul poetic al lui Miclău funcționează ca un „jurnal liric al muncii”, o rară formă de poeticitate a universului industrial (oțelăriile din Port Kembla), comparabilă, prin tematică, cu poezia muncitorească europeană a secolului XX.
Bibliografie critică orientativă
Notă: dată fiind natura diasporeică a operei, receptarea critică este dispersată în reviste culturale.
Studii și articole în: Bogdania (București), Observatorul (Canada), Românul Australian (Melbourne), Agero (Stuttgart).
Dicționare și sinteze utile pentru contextualizare:
Dicționarul general al literaturii române, Academia Română.
Constantin Cubleşan, Literatura română din exil, Ed. Dacia.
Mihai Rădulescu, Scriitori români din diaspora, Ed. Albatros.
