Am scris în acest articol despre o personalitate marcantă din istoria interbelică a filmului de pe continentul nostru care, prin creaţia sa, a reuşit să proiecteze România pe marele ecran al Europei, ca să utilizez un limbaj aflat în concordanţă cu tematica abordată în rândurile de faţă.
Cine a fost Jean Georgesco? S-a născut la 25 februarie 1904 la Bucureşti şi a absolvit “Conservatorul Regal de Artă Dramatică” din Capitală. El a debutat în arta teatrală în diferite companii din ţară. Debutul în cinematografie a fost în anul 1924 în tripla postură de regizor, scenarist şi interpret în comedia în două acte, intitulată Milionar pentru o zi.
În 1929 el a plecat la Paris unde a scris patru scenarii pentru studiourile cinematografice franceze. Iată ce povestea pentru revista Realitatea ilustrată în numărul acesteia din 21 noiembrie 1939: “Am plecat din Bucureşti după ce cu mari greutăţi am reuşit să strâng cele opt mii de lei, costul biletului până la Paris. Acolo am ajuns într-o seară de toamnă acum zece ani cu suma de o sută de franci în buzunar. În două zile nu am mai avut nimic din ei şi eram mulţumit să rămân pe stradă. Am avut norocul să-mi întâlnesc un cunoscut din Bucureşti care m-a luat la el şi m-a ţinut timp de şase luni. După asta s-a săturat de mine şi într-o zi am găsit poarta închisă. Începea atunci cel mai trist capitol din viaţă. Străin, timid şi deloc familiarizat cu concepţiile francezilor, eram gata să mă întorc în ţară şi să mă fac băiat aşezat şi, nu o singură dată, în timp ce ronţăiam câte un covrig – ca unic fel ce înlocuia cele trei mese zilnice – m-am gândit cu regret că n-am urmat sfatul mamei de a mă face ofiţer.”.
Jean Georgescu/Georgesco continuă să depene amintirile sale: “De la marile planuri de «metteur en scene» care avea să revoluţioneze Parisul, iată-mă după crunte greutăţi ajuns într-un studio ca figurant. Făceam orice. Jucam acolo roluri de hamali, băieţi de tejghea, gardişti şi, deşi ne găseam în plină dezvoltare a filmului sonor, eu jucam roluri mute. Francezilor nu le plac prea mult cei ce nu vorbesc limba lor ca lumea şi eu eram destul de recent sosit la Paris, nu eram doctor în frumoasa limbă a lui Balzac. De aceea, ca să nu mă prindă şi să pierd cei 30 de franci pe zi, făceam zilnic pe bolnavul de măsea, care nu poate vorbi. Astfel am scăpat de concediere şi am putut rămâne în studio. Eram «Georges» şi de la figuraţie m-au trecut în echipa tehnică. Aici am învăţat multe, am notat tot ce am văzut şi perioada aceasta mi-a prins bine pentru viitor.”. Jean Georgesco a avut ulterior primele sale succese în privinţa scenariilor şi chiar a regiei unor filme, e.g. Ça colle; Départ; L’heureuse aventure.
Într-un interviu acordat revistei Cinema în cursul anului 1971, el povestea cum l-a cunoscut pe Fernandel – mai întâi “din vedere”, cum se spune – când acesta turna filmul Mirage de Paris; mai târziu, chiar acasă la Fernandel. Iată cum relata acel episod memorabil despre marele comic francez la care venise împreună cu regizorul Christian Jaque (nume aparent incorect, dar autentic – n.n.) cu scopul de a-i prezenta succint scenariul filmului în care Fernandel urma să interpreteze rolul principal: “Căutând să fiu cât mai expresiv în vorbă şi în gest, spre sfârşit i-am spart un pahar de pe tava cu trataţii; «Ça colle!» exclamă Fernandel: expresie pur franţuzească ce în româneşte ar cam însemna: «Merge! S-a făcut!». De atunci filmul, care iniţial se numea Papier Peinte a adoptat, drept titlu, exclamaţia lui Fernandel. În cursul filmării, într-o scenă, trebuia ca Fernandel, ajutat de un vecin, să adune mobila în mijlocul camerei, ca apoi să lipească tapet pe pereţi. Printre altele, se găsea şi un bufet înalt din două piese, model vechi. La partea de sus, bufetul avea două uşi lungi cu geamuri înflorite şi urma să fie tras de cei doi spre mijloc. În timpul acestei manevre partea de sus a bufetului trebuia să se răstoarne şi geamurile de la uşi să se spargă, la care Fernandel urma să spună cu un aer naiv – à propos de geamurile uşilor bufetului – «S-au spart!». A început filmarea şi totul a mers perfect, numai că unul dintre cele două geamuri nu s-a spart şi noi ceilalţi, din dosul aparatului, am avut un moment de teamă. Fernandel, fără să-şi piardă cumpătul – arătând partenerului geamul rămas întreg – a spus candid, zâmbind cu toţi dinţii: «Nu s-a spart!». «Bon! Coupez!» a strigat Christian Jaque şi un hohot general a cuprins platoul. Scena s-a înscris ca bună şi s-a trecut la următoarea… În ziua ultimului tur de manivelă, «neuitatul Fernandel», după ce a terminat ultima scenă, s-a întors din cabină şi mi-a adus fotografia alăturată (reprodusă în revista menţionată, care îl înfăţişează pe marele actor zâmbind larg şi salutând cu mâna sa stângă – n.n.), spunându-mi: «Pour vous, Georgesco. Et merci!».”.
Jean Georgesco a regizat multe filme în România. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis între anii 1941 şi 1942 el a turnat filmul O noapte furtunoasă după comedia lui Ion Luca Caragiale în condiţii foarte dificile (pe un platou improvizat). Distribuţia a fost următoarea: Florica Demion; Maria Maximilian; George Demetru; Radu Beligan; Ştefan Iordănescu-Bruno; Alexandru Giugaru; Miluţă Gheorghiu; Ştefan Baroi; George Ciprian. Muzica a aparţinut compozitorului Paul Constantinescu. Într-un interviu acordat la 1 martie 1983 renumitul regizor arăta: “Am scris scenariul la cafenea pentru că locuiam la hotel, nu mai aveam pe nimeni aici (la Bucureşti – n.n.), între un pahar de şvarţ şi o ţigară cu un prieten care vine şi mă face să pun textul de-o parte, apoi reîncepem lucrul. Mă duceam prin cartierele Bucureştilor să văd pe unde ar fi putut fi ceea ce descrie Caragiale şi cam pe unde aş putea eu filma. Dacă nu era camuflajul, toată urmărirea lui Rică Venturiano aş fi făcut-o pe stradă, noaptea, pe o stradă pe care aş fi pus pământ, cum am şi pus când am filmat.”.
După un deceniu, în anul 1952 el a ecranizat schiţele lui Caragiale, Vizita, Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Mofturi; de asemenea, a făcut filmul Directorul nostru.
Citez în continuare o serie de răspunsuri pe care Jean Georgesco le-a dat în interviul realizat şi publicat la 1 februarie 1971 de fostul său student, regizorul Savel Stiopul: *“Mă simt foarte bine la cinema şi făcând cinema. Când văd un film, uit repede de preocupările meseriei şi devin spectator. Un spectator total.”; *“La mine predomină vizualul. Citesc o carte, îmi rămân doar imaginile. Nume, străzi le uit. Altul reţine tocmai asta. Mie îmi place enorm să merg, să privesc. Sunt un mare hoinar, îmi place să văd străzile, cum se construieşte ceva, îmi place să văd oamenii, cum gesticulează, cum sunt îmbrăcaţi.”; *“Pentru mine filmul este gata odată cu decupajul. Îl văd pe de-a-ntregul în minte înainte de a-l vedea pe ecran. De aceea sunt, poate, atât de pretenţios la realizare.”; *“Ce e drept, mi se întâmplă uneori să fiu sfătuit de cei din jur, când persist în obţinerea unui anumit lucru: «Lăsaţi, maestre, ce vă chinuiţi? E foarte bine!». Ei nu pricep că aici îmi joc eu toată viaţa mea; dacă reuşesc sau nu, dacă-mi iese sau nu, fie şi un detaliu, toată viaţa mea personală este în joc.”.
Marele regizor a încetat din viaţă la vârsta de 90 de ani, la Bucureşti, în ziua de 8 aprilie 1994.
Încheierea acestui articol constă din câteva fraze referitoare la marele regizor român Jean Georgescu, formulate în anul 1991 de criticul de film Alice Mănoiu (1931-2020) la care subscriu integral: “Preţul nesupunerii artistului la constrângerile politico-administrative ale vremii a fost uriaş. Dar peste ele Jean Georgescu prefera să treacă cu eleganţă, fără patimi vindicative. «À quoi bon?» ţi-ar spune acest om care a rezistat intemperiilor, a luptat cu zâmbetul pe buze pentru ca zâmbetul să nu piară dintre noi. Un caz unic în istoria cinematografului românesc, o pildă de demnitate umană şi artistică reprezintă, pentru contemporani, Maestrul. Dar cine mai are azi timp de pilde?”.
