Al.Florin Țene
Sunt un scriitor în vârstă. Am trăit destule iluzii colective, destule entuziasme febrile și suficiente dezamăgiri istorice încât să privesc cu o anumită neîncredere valurile de admirație care se nasc brusc în jurul câte unei figuri publice. Astăzi, întrebarea care mă frământă este: de ce îl susțin atâția oameni pe Călin Georgescu?
Nu pun la îndoială dreptul nimănui de a admira sau de a susține pe cine dorește. Problema mea nu este adeziunea în sine, ci absența interogației. Într-o societate care a suferit de pe urma cultului personalității, reflexul critic ar trebui să fie mai viu decât entuziasmul.
Fascinația discursului providențial
Există, în mentalul colectiv românesc, o permanentă așteptare a salvatorului. Când discursul public combină teme precum suveranitatea, demnitatea națională, critica globalismului și apelul la valori tradiționale, el atinge corzi sensibile. În vremuri de incertitudine economică și morală, retorica fermă, cu ton de profet laic, produce impresia de claritate și forță.
Pentru mulți susținători, Călin Georgescu pare a fi un om „din afara sistemului”, un tehnocrat cu experiență internațională, un intelectual care vorbește despre „interesul național” fără complexe. Această imagine este atractivă pentru o parte a electoratului dezamăgit de partidele tradiționale.
Întrebările incomode
Dar tocmai aici începe datoria scriitorului – și a cetățeanului.
Când un personaj public petrece ani buni în străinătate, de pildă la Viena, când deține proprietăți, când beneficiază de un anumit standard de viață, este legitim să ne întrebăm: care sunt sursele veniturilor? Ce activități profesionale au susținut acel trai? Există declarații de avere clare, verificabile? Sunt ele conforme cu parcursul profesional declarat?
Nu e nimic ofensator în aceste întrebări. Într-o democrație, transparența nu este o suspiciune, ci o obligație. Orice om care aspiră la o poziție publică trebuie să accepte examinarea atentă a biografiei sale financiare și profesionale.
La fel, dacă o persoană publică beneficiază de protecție, de autoturisme, de un anumit nivel de securitate sau logistică, este firesc să ne întrebăm cine suportă costurile. Sunt ele acoperite din fonduri personale, din donații, din sprijin politic, din contracte de consultanță? În lipsa unei clarificări, spațiul public se umple inevitabil de speculații.
Pericolul suspiciunii neprobate
Întrebarea „Nu cumva a fost spion?” exprimă, mai degrabă, nivelul de neîncredere acumulat în societate decât o acuzație fundamentată. A sugera apartenența la servicii secrete fără dovezi solide înseamnă a intra pe un teren periculos. Suspiciunea poate fi legitimă ca stare de spirit, dar ea trebuie transformată în cerere de clarificare instituțională, nu în etichetă.
Statul are mecanisme: verificări de integritate, acces la informații clasificate, proceduri de control. Dacă există indicii serioase, ele trebuie investigate de instituții competente, nu judecate în agora prin insinuare.
De ce susțin oamenii?
Răspunsul nu ține doar de biografia unui om, ci de starea unei societăți. Oamenii susțin pentru că: sunt dezamăgiți de elitele politice consacrate; caută un discurs coerent și identitar; reacționează la crize economice și morale; sunt atrași de certitudini într-o lume fluidă.
Susținerea nu este întotdeauna rezultatul unei analize factuale; adesea este expresia unei nevoi afective.
Datoria scriitorului
La vârsta mea, nu mai caut popularitate. Caut adevărul – sau măcar exercițiul onest al întrebării. Nu este treaba mea să condamn, dar este datoria mea să întreb. Orice lider autentic trebuie să poată răspunde limpede la întrebări despre traseul său profesional, despre resursele sale financiare și despre relațiile sale instituționale.
O democrație matură nu se teme de întrebări. Se teme doar de tăcere.
De aceea, înainte de a susține cu entuziasm, ar fi sănătos să ne întrebăm: ce știm verificabil? Ce este documentat? Ce este doar impresie? Și, mai ales, suntem pregătiți să cerem transparență celor pe care îi admirăm la fel de ferm cum o cerem celor pe care îi contestăm?
Adevărata probă a maturității civice nu este adeziunea, ci luciditatea.
