Mergem în continuare spre muntele Calanului, spre locul de unde dacii își extrageau piatra, granitul, pe care apoi îl tăiau, fasonau, naiba știe cum, și-l transportau cale de 75 km, peste văi, munți, păduri și smîrcuri, făcîndu-ne azi să rămînem muți de admirație și de perplexitate în fața muncii ciclopice depuse de o societate simplă de țărani, așa cum îi descriu azi arheologii și istoricii noștri.
În fața noastră se vede muntele Uroiul, am trecut pe lîngă Turdas, care are cultură Turdas neolitică, cea mai veche cultură civilizată a Rominiei. La poalele acestui deal mare, Uroiul, se găsește orașul Simeria. Oameni cu ipoteze mai de granița spun că ar fi o legătură între Simeria și Sumer, și Uroiul și Ur (fosta capitală a Sumerului…dar astea sunt niște ipoteze de oameni îndrăzneți).
Ajungem în comuna Splin, trecem peste rîul Strei. Strei în limba tracică, poate și în dialectul dacic, a însemnat strălucitor?
Discutăm despre toate și despre toți. Cineva din afară, dacă ne-ar auzi, numai normali nu ne-ar crede. Dar noi suntem fericiți. Cel puțin noi știm cine suntem. Noi suntem daci!
– Remus, știi cine a fost Remus.
– Nu.
– Păi citește.
– Nu pot.
– Sumer, Memus, Mureș sunt formate din aceleași semne numai că sunt puțîn inversate.
Am trecut pe lîngă hotelul-restaurant Strei, păstrăvărie.
– Asta este ipoteza unor oameni deștepți.
Am ieșit din Simeria veche. Am intrat în Bacia, comună, satul Bacia. Acum ne găsim la băile Calanului, tot niște băi săpate în stîncă de roca cristalizată, foarte ciudată, cu o formă puțin de S, cu un vîrf în jos care are peste 20 și ceva de picioare lungime, pe vreo zece lățime și adîncimea de 4-5 metri. Pe una dintre margini e un canal prin care se scurge apă sau intră apă. Și aici curg două izvoare: unul fierbinte, unul rece. Apă continuă să curgă și azi, se duce undeva mai departe… este un bazin aici, undeva, dar este complet neamenajat.
– -Bine că au pus niște țevi vopsite în alb și roșu, ca să nu cadă blegii în ele!
Ca și dincolo, la băile lui Decebal, la Geoagiu-Băi, și aici, în gura acestui bazin este săpată în stîncă, de astă dată mai mică, o poartă, dar nu așa de groasă și majestuoasă ca cealaltă. Caracteristic poate la asta este tăietura oblică de sus în jos. Ea este mai largă sus în gură și este și mai joasă. ȘI aici, la fel ca dincolo, la Geoagiu-Băi, sticle, borcane, gunoaie plutesc pe fundul băii. De ce să respecți ceva care s-a făcut înainte? De jur împrejur se construiesc și acum din prefabricate tot felul de clădiri, toate făcute că să înghită, să înăbuşească tot ceea ce atît de frumos au construit strămoșii. Trepte, poate naturale, înconjoară ca un ovoid acest amfiteatru.
După cum spune Andrei, arheologii ar fi găsit multe plăcuţe metalice de aur, de la romîni, zvîrlite aicea în baie…Exista o teorie că apa ar fi țîșnit dinăuntrul acestei căldări, curgînd peste buza ei tăind aceste naturale trepte, ca un amfiteatru.
Dar, aici, arheologii noștri şi-au găsit naşul.
Un primar din localitate a făcut un depozit de cartofi în acest bazin!
Mai departe, la Măgura Calanului, sunt în trepte, jos, niște terase imense. Ei, dacii, tăiau, acolo, pe vîrf, piatră, pe care apoi „copileau” la vale. Şi acum acolo sunt sute de mii de blocuri tăiate, stînd în jos, în vale, așteptîndu-i pe daci să le ridice.
… Și așteaptă încă sute de mii de blocuri. Ai impresia că sunt niște turme de oi. Pe platourile acelea acolo, dar sunt de o perfecțiune…de aici nu se vede așa de bine, dar dacă mergi acolo…
– Acolo numai pe jos se poate ajunge?
– Nu, eu am ajuns cu Niva. Prin vale m-am ridicat. Ei m-au dus pe mine pe sus cu un autobuz și am ajuns tot pînă aproape, dar cu Niva am mers pe vale, m-am ridicat pînă acolo.
– Arheologii au fost doar în trecere pe acolo.
– Da, pe la carierele de piatră. Profesorul Glodaru, doamna Rusu…
– Și un alt ungur… cum îl cheamă pe ungurul acela care se ocupă de istoria dacilor?
– Arheologul Ferentz.
– Domnul primar a fost mai deștept – aruncă zgura ca să înfunde izvoarele, dar nu a reușit cu natura. Bazine noi făcute cu apă termală peste tot.
– În dreapta ne îndreptăm spre carierele de piatră dacice. Aici curge rîul Streisingeorz, satul Streisingeorz și în stînga, la 500 – 600 de metri în linie dreaptă este Măgura Calanului, 594 de metri altitudine. În vîrful ei sunt carierele de piatră ale dacilor. Sute de mii de blocuri de piatră zac și acum așa cum au fost tăiate în etapa inițială de daci, și mai jos sunt două terase extraordinare, pe care probabil dacii dădeau pietrele jos și de acolo erau transportate cine știe cu ce mijloace la cetățile dacice.
– La ce distanță?
– 18-20 km este prima cetate, cea de la Cetățuia, unde am fost ieri, la primarul David de la Orăştioara de Sus. A doua este Blidaru, la 600-700 de metri în linie dreaptă, pe alt vîrf, și a treia este Cetatea de la Prisaca, tot acolo, la distanță destul de mare unul de altul.
– Dar toată piatra care a fost dusă pînă la marea cetate de la Sarmisegetusa Regia, deci 20 de km de la Costeșți în sus, toată a fost adusă de aici… E vorba de milioane de blocuri de piatră care au fost duse pe vîrfuri de munți, fiecare bloc cîntărește 500-600 de kg. Au fost luate de aici și duse în munți și s-au înconjurat, cum spune și Geocasius: ”Au îngrădit munții cu piatră”. Și aici, la baza muntelui unde dacii, dacii, nu dracii, făceau pietrele alea mari să-și facă cetățile, Tudor a tăiat, a curățat singur usturoiul, a tăiat salam, Andrei a destupat sticla de vin, Costea a destupat-o pe aia de vodcă, Costel s-a mindrit că atunci cînd am fost la grotă aia de la Decebal de la… cînd i s-a cerut cuțitul să scoată niște ciment dacic, a zis „Hei, d-aia nu vi l-am dat, cuțitul meu e bun!”. Ruslan ține și el o umbrelă acolo, naiba știe la cine. Aici se mănîncă, se mănîncă, se mănîncă cu speranța că ploaia se va opri. S-a pornit o ploaie, Tudor stă cel mai bine, chiar la mijloc acolo, nu-l plouă decît la vîrful picioarelor, dar nu-și da seama. Dacă își trage puțîn picioarele n-o să-l plouă nici pe pantofi. Și-a pus șapcă pe cap așa a la Adrian, așa mai mult pe urechea dreaptă, i-am făcut niște poze pentru popularizare, ca să arătăm ce face ambasadorul Republicii Moldova la United Nations în mijlocul naturii, și să nu-mi mai aduc aminte de ieri, de aventurile de ieri, cînd s-a lăsat puțin mai în genunchi, să nu spun direct, fără pantaloni, că să facă ce face, pe o ploaie torențială. Dar mă rog, asta este un secret pe care n-o să-l știe nimeni.
Trecem prin satul Tamas. Am trecut de tancul Mare. E un sat mic. Aici e inima Daciei. Aici spun localnicii că este cetatea dacică de la Deva, care era unită cu cetățile astea de pe Valea Grădiștei pe dedesubt, cu niște tuneluri…
– Hai domnule !…
– Întreabă orice localnic, că-ți spun „Domnule sunt!”
– Și ei de ce nu le găsesc atunci?
– Păi că nu le caută nimeni.
– Aici este la Tamaseasa. Dar este rădăcina Tamas.
– Acuma trecem spre Turmas, un alt satulet cu fixul tur care înseamnă bour.
– Ia uitați-vă, nu vezi așa furtuni aici! Buchete de flori toate culorile: galbene, albastre și miros foarte frumos. După această petrecere bahică, Tudor încearcă să ne facă poze și ne mărturisește că nu nimerește butonul. Nu înțeleg exact ce vrea să spună.
– Unde suntem aici? La cetățuia Costești. Prima mare cetate a dacilor de pe valea Grădiștei. Și aici vedem valul de apărare…
– Așa se spune.
– De la Cetatea Costești.
– Aici, la Cetățuia, este un zid mare făcut din niște pietroaie!!
– Cît au pietroaiele astea?
– 500-600 de kilograme. Cu canale de scurgere, să nu se adune nimic între ele. Uite, asta are undeva 75 cm lungime, înălțime 60 cm și grosime de vreo 60 cm. Sunt mari, cu canale de scurgere care să dreneze apă, în felul asta apa asta n-o să le împingă la o parte, dacă apa trece, trece prin găurile astea de scurgere fără să împingă zidul.
– Uite ce inteligent, nici eu nu am văzut asta!
– Arheologia oficială spune că aici au fost puse din partea asta pînă în cealaltă niște pari. – De ce nu accepți? Fiindcă aici este mai larg.
– Acolo e chiar mai larg.
– E mai larg fiindcă e de drenare, cum spui.
– Așa am crezut eu.
– Din punct de vedere militar, eu cred că astea sunt de apărare. Puneau…
– Nu, nu, nu… că aici e pămînt. Și uite, plouă și apa se duce.
– Ai văzut cum a curs apa dedesubt fără să împingă zidul la o parte.
– Și se duce mai în jos.
– Decizie de construcție.
– Cît de extraordinară a fost!…
– Uite, cuțitul nu poți să-l bagi, acolo, între astea. Fără mortar, fără nimic.
– Este un zid pe insula Paștelui, sunt aceste ziduri din Peru, de la Machu Pichu…și aici le găsești, la daci. Nu bagi lama cuțitului între ele, atît de fin este construit și tăiat în piatră. Pe linia asta, muntele Godeanu, care este muntele sfînt al dacilor. Și Andrei spune că marea minune este movila care se găsește în față, pe direcția Sud-Vest, și nimeni nu a avut ideea să vadă ce este în ea.
– Este un gorgan, de fapt. Un gurgui.
– Și ce e înăuntru, nimeni nu știe.
– Andrei nu mă lasă în pace. Îmi cere să merg pentru că această cetate ține mai mult de doi km iar Colea, Colonelul, are el o idee fixă să-mi spună că tehnica cu coasa este mai bună decît tehnica americană. În partea de Sud a cetății Sarmisegetusa, asta este scara sacră a lui Burebista, pe care o avem în față…
– Pietrele din scară sacră sunt din andezit și gol, nimic nu crește pe ele. Din nou sunt așezate…
– Nu, ele așa au fost…
– Perfect așezate… consideră că…
– Nu consider, am demonstrat cu fotografie, domnule! A asfințit Soarele aici la solstițiul de vară. Aici a atins maximul Soarele, vara.
– Adică tu te referi la faptul că noi am fost un popor solar. Un popor care am ținut seama de ciclurile cosmice.
– De ce au fost necesare aceste ziduri așa de groase aici? După ce mai aveau o apărare acolo?
– De ce a trebuit? Are patru metri și ceva.
– Stai să-ți spun un lucru. Niciodată nu pui zidurile unei cetăți…
– Adică tu spui că cetatea asta, de fapt, înconjoară un mamelon?
– Un mamelon.
– În loc să înconjoare ceva plat, pe care soldații să stea și să lupte. Pe vîrf au un platou elipsoidal, acuș îl vedem, cu diametrul mare de 108 metri.
– Vîrfurile astea de munte aici sunt marcate. Sunt marcări ale unui mesaj.
– Sunt ziduri de apărare. Și iată, aici este unul din sanctuarele dacilor. Șțiți ce se întîmplă aici? Ce-am observat eu, am fotografiat, am filmat și am confirmat. Pe linia asta sunt așezate toate celelalte cetăți ale dacilor. Iată Blidaru, e aici, și celelalte sunt perpendiculare.
– Privește busola! Ce linie este?
– Știu tot. Acum ți-arăt! Pe linia asta asfințește Soarele la solstițiul de vara și aici răsare Luna nouă, că ciclul lui Newton… de la 430 de ani pînă la era noastră care este? Că Luna cu Soarele se întîlnesc odată la 19 ani. Și mie mi-o dat Dumnezeu în ’96, la solstițiu, și-am fotografiat Luna nouă, iată, pe linia asta, cu reprezentanți de la Bucureșți. Am fotografii, iată pe linia asta asfințește Soarele. Deci, în 96, Luna cu Soarele aici s-au întîlnit și următoarea dată se vor întîlni peste 19 ani. Ciclul lui Newton, din antichitate… Dacii îl știau.
– Andrei, atunci cînd cu…
– Nu cade pe nici una dintre ele!
– Nu cade că nu trebuie să cadă. Asta este Nordul magnetic!
– Dar la cîte grade cad astea?
– Ce?
– La cîte grade?
– Andrei, Nordul este încolo? Vreau să văd la cîte grade…
– Nordul e acolo. Da.
– Niki asta se numește…
– Dacă măsor la 22 iunie, îmi arată Vestul exact unde apune Soarele. Vestul, uite îl vezi unde e? Vestul este aici. Dar soarele asfințește aici, se duce mai departe de Vest, la solstițiu. Vestul este o chestiune pe care noi o interpretăm ca și Nordul magnetic și Nordul geofizic, acela în jurul căruia se rotește Pămîntul, care este cu 11 grade mai încoace. Aici este Nordul în jurul căruia se rotește Pămîntul. Minunea care este? Tot la solstițiu, știi unde asfințește Soarele? Numai eu am văzut asta. Am stat două ore: de la patru treizeci pînă la șase treizeci că să aștept că la solstițiu să răsară Soarele. El răsare la patru treizeci și ceva. Și apare, iată acolo, iată o dungă de roșu care se mișcă pe tot muntele asta. Am fotografii, în carte. Și apare, e linia asta… abia aici răsare Soarele, la șase treizeci.
