Mihai Eminescu și Nicolae Densușianu, apărători ai naţionalismului

Revista Familia, Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrații, în anul 1865 prezintă în paginile ei alături de personalități de talia lui Shakespeare și operele unor români demni să figureze în ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”.

Astfel, îi găsim în paginile ei pe: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu și Andrei Mureşianu. Apăreau însă, în anii 1866, în revista Familia și creațiile de debut ale lui Mihai Eminescu și Nicolae Densușianu.

Proaspătul student al „Academiei săsești de drepturi” din Sibiu N. Densușianu debutează în nr. 20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia „Zâna mea”, în care poetul exclamă: …Doamne, arde necurății și-i trimite în infern…

Sau: A ta ginte-a fi ilustră dară steaua ei divină

Este-n ceața primăverii, și încă nu s-a ivit.

La mai puțin de un an Eminescu va publica tot în paginile Familiei, pornind de la aceeași temă, a viitorului patriei, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”:

„Vis de răzbunare negru ca mormântul,

Spada ta de sânge dușman fumegând,

Și deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triunfând.”

Poezia patriotică pornind de multe ori de la aceeaşi temă, viitorul patriei, având ritmuri înălţătoare şi pasiuni clocotitoare i-a preocupat în anii 1866 pe Nicolae Densuşianu şi M. Eminescu, cel din urmă reuşind să atingă însă culmile perfecţiunii. Ei intrau în competiţie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V. Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia, Bolintineanu… Viitor de aur Ţara noastră are şi prevăd prin secoli a ei înălţare.

Iosif Vulcan, înzestrat cu o intuiție deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagină a revistei pentru “Misterele nopții” de Mihai Eminescu, în nr. 34, și de asemenea poeziei “Melancolia” de Nicolae Densușianu, în nr.36. Ca să putem înțelege victoria și satisfacția acestor doi tineri, trebuie să amintim că prima pagină a nr.33 a revistei fusese rezervată meditației lui Dimitrie Bolintineanu cu poezia “Scopul omului”. Dar să vedem un vers din poezia lui Nicolae Densușianu pentru a putea înțelege muzicalitatea care-i apropia așea de mult pe cei doi:

Pe punte eternală ce lumile le-mbină,

Mă trece ca și-o taină, a ta mână de crin;

Tu ești, copilă dalbă, o umbră peregrină,

Iar eu al tău suspin!”

În toamna anului 1866, Mihai Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l găsește acasă. Eminescu va fi însă găzduit de N. Densuşianu; el va găsi în gazda sa binevoitoare, în vârstă de 20 de ani, un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privind mitologia şi istoria veche a poporului nostru o sursă proaspătă, și continuă, de inspirație ce se va reflectă în poezia sa, ca de altfel și în toată activitatea să de viitor. Dar să ne reîntoarcem la tinerii M. Eminescu și N. Densușianu ca poeți.

Intâlnirea celor doi de la Sibiu i-a redeschis lui N. Densușianu pofta de a culege și chiar a prelucra versuri populare. Rima de data aceasta începe să fie încrucișată, mult mai sofisticată și ne sugerează sonorități intâlnite mai târziu la M. Eminescu. Dar să-l ascultăm pe N. Densușianu cu poeziile lui “botanice”: “Floarea soarelui”- 1867, “Legenda lacramioarei”-1875, și “Legenda crinului”-1888……

Printre valuri lin se vede

Luna-n pâlcuri de fantomi,

Iar pe malul moale, verde,

Doarme umbra sântei domi..”

Unei legende culeasă de N. Densușianu, probabil prin Muntenia, el îi localizează acțiunea într-o mânastire de pe malul Dâmbovitei, prelucrând schematic ideea unei “promisiuni nerespectate în dragoste” el ne spune:

Dar copila părăsită,

Pre nisipul cel pustiu,

Singur’geme ofilită

Ca o faclă pe sicriu.”

După nouă ani de suspine apare un emir care o invită să stea lângă el și să fie o “regină dezmierdată de serai”:

Ea surâde și-apoi plânge

Către Febul lucitor…….

Vino! Și cu brațul strânge

Valul moale curgător.”

Sigur că se va auzi și vocea plină de reproș a iubitului uitat:

Mi-ai uitat amorul, jună,

Pentru aur și paftal’.”

Mihai Eminescu va prelua și el ideea unei “promisiuni nerespectate în dragoste”, prelucrând basmul, tot din Muntenia, “Fată în grădina de aur” cules de Richard Kunisch, va cizela muzical și va crea gândirea filozofică a diamantului poeziei româneşti a “Luceafărului.”

Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeți. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă și mai sofisticată, la N. Densușianu ea este mai simplă, mai săracă, așa cum putem vedea și din versurile următoare:

Ștefan, Domnul mare

Știa de răzbunare

La leși și la tătari.”

Eminescu va da însă imagini de frescă unei asemenea subiect, vezi ‘Scrisoarea III-a”

În 1877 ambii sunt stabiliți la București și vechea lor amiciție se reia cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu “Gemenii” .

Să nu uităm că în 1898 Eminescu va declara că: În România totul trebuie dacizat”, în perioada în care N. Densușianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică”, lucrare în care alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, și arheologia spirituală din mulțimea de mărturii scrise ale antichitățîi greco-latine, asociind, probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distantă.

Dacă din punct de vedere poetic N.Densușianu a fost atât calitativ cât și cantitativ un poet minor, nu același lucru putem spune despre el ca istoric. Insă în studiul “Poeți și critici”(1886), Titu Maiorescu trece în revistă cele mai importante succese ale literaturii române și alături de Alecsandri, Eminescu, Vlahută, Caragiale, Delavrancea apar și “lucrările științifice ale d-lor Hasdeu și Nicolae Densușianu”.

Această lectură a poeziilor publicate de Eminescu și N. Densușianu cred că dezvăluie preocupări comune, gânduri comune, modele ritmice comune cât și motive tematice, pe care însă Eminescu le va dezvolta magistral în versuri iar N.Densușianu în srierile sale istorice.

Alături de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastră, el a avut o vastă activitate de gânditor și ziarist.Mi-am îndreptat atenția asupra întregii lui activități, întrucât are legătură cu ideea națională și l-am studiat pe Eminescu îndrăgostitul de neam și ţară, evocatorul trecutului măreț, optimistul care trasează căile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine și de civilizație la gurile Dunării, dar și pe criticul neîndurător care a scos în evidentă tarele viețîi noastre politice și sociale și a biciuit tot ce i se părea primejdios pentru viață națiunii.

Reactualizarea ideologiei lui Eminescu, contemporaneitatea ei a dat naștere la reacții puternice și azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea puțin naționalist, alții – prea mult, obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena i se aruncă acuzația de cosmopolit și vândut străinilor, la una din adunările Societătii România Jună, chiar și Hasdeu, în articolul său din Columna lui Traian (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că după moartea lui, deși era ușor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naționale a Românilor din Ardeal, din Bucovina, din indepărtata Macedonie, deși la îndemână oricui era Scrisoarea a lll-a ori Doina, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzația de-a fi fost prea puțin naționalist.

Scrisoarea III (fragment)

.. „Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici c
aşază în zidirea sfintei
Golii, În
cămeşi cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, că în strane, sed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…

Și apoi în sfatul tării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafă groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de român,
Toată greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spum
a asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi
stăpână și pe ţară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și
stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pată putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fânarul, toți ilotii,
Toți se scurseră aicea și formează
patrioții,

încât fonfii și flecarii, găgăutii și gusatii,
Bâlbâiți cu gură strambă sunt stăpânii astei
nații!

Și acum priviți cu spaimă față noastră sceptic-rece.
V
ă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când frază lustruită nu ne poate înșela,

Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat aramă sfâșiind această tară,
Prea
făcurăţi neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
C
a să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împărți în două cete: în
smintiţi și în mișei,
Și în două
temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la cas
a de nebuni!”

Doina (fragment)

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot
românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate,
De-atâta
străinătate.
Din Hotin și pan’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațîn;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul te tot paște
De nu te mai poți cunoaște;
Sus la munte, jos pe vale,
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Satmar pan’ în Săcele
Numai vaduri c
a acele.
Vai de biet Român sărăcul, îndărăt tot dă c
a racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vara lui
Și-i
străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-
aşează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagră străînătate
;”

Cuvântul „națiune” are pentru Eminescu măreţia unui lucru sfânt. Iubesc poporul românesc fară a iubi pe semidocţii și superficialităţile sale”.

Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile mărețe neamului, imprejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea ruinelor rămase mărturie. Dacă în tinerețe Eminescu e mândru de originea noastră latină, vorbind totodată cu deosebită dragoste de eroicul popor dac, în ultimii ani declară că “în România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu rămase neterminate.Într-o poezie numai schitată, el vorbește de glorioasă rezistentă și moarte a lui Decebal și a tovarăsilor lui; în alte poezii neterminate se vorbește, de asemenea, de eroismul Dacilor, într-un manuscris se află planul unui poem în patru canturi intitulat „Decebal”.

În Daci el vede un popor plin de noblețe, de iubire de patrie și de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreț, și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost și nu va fi rușine niciodată”.

- Publicitate -

1 COMENTARIU

  1. Mihail Eminescu s-a facut remarcat prin faptul ca nu a scris nici o poezie despre Razboiul de Independenta (1877 – 1878).
    In epoca el era redactor la ziarul conservator Timpul, iar articolele sale referitoare la razboiul ruso-româno-turc erau anti-rusesti. Atunci a scris un articol din care se citeaza adesea, in mod trunchiat, propozitia:
    „Rusia vrea sa mistuie poporul român”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW