Despre români și vlahi sau o nouă încercare de mistificare a istoriei (III)

Interesant de relevat e faptul că textele slave ale documentelor întrebuinţează cuvântul românesc „păcură”, deoarece nici malo-ruşii (ucrainenii), nici slavii din Balcani n-aveau un termen propriu al lor pentru acest produs, el neexploatându-se în ţările lor. Originea latină a cuvântului păcură şi continua exploatare a acestui produs exclusiv în ţinutul carpatic – în Balcani n-a existat -, exploatare atestată documentar în prima jumătate a secolului al XV-lea, duc, cu necesitate, la concluzia continuităţii populaţiei romanice în ţinutul amintit.

La aceeaşi concluzie duc şi hărţile Atlasului lingvistic român; ele arată prezenţa unor termeni de origine latină ca, de pildă, nea, pedestru, june, numai în părţile de apus ale Transilvaniei, din Maramureş şi Crişana până în Banat, lipsind – în restul ţinutului carpato-danubian. Ceea ce n-ar fi cu putinţă dacă străromânii ar fi venit din Peninsula Balcanică. Faptul a fost relevat şi subliniat atât de lingviştii români Sextil Puşcariu şi Emil Petrovici, cât şi de cei străini. Unul dintre aceştia din urmă, romanistul K. Jaberg, arată că hărţile Atlasului citat „vorbesc o limbă limpede: cum era să se păstreze elementele latine deosebit de bine în nord-vestul actualei Românii, dacă românii ar fi venit din Moesia?”. Iar alt romanist de frunte, Ernst Gamillschleg, precizează, tot pe temeiul hărţilor amintite, că unul dintre ţinuturile de formare ale poporului român a fost tocmai regiunea Munţilor Apuseni, de unde izvorăsc cele trei Crişuri cu nume atât de caracteristic romanic.

O deosebită importanţă sub raportul toponimic prezintă şi troian, numele popular dat valurilor de pământ de către români în evul mediu; îl amintim pentru întâia oară în documentul din 1392 ianuarie 8, prin care voievodul Mircea cel Bătrân dăruieşte mănăstirii Cozia, între altele, „satul numit Hinateştii cu tot hotarul până la troian şi până la apa Râmnicului”; acest toponimic revine apoi în diferite părţi ale Ţării Româneşti. Se credea, de către lingvişti, că această formă, troian – redând numele împăratului Traian, mare constructor de valuri – implică un intermediar slav, deci că numele împăratului nu s-a transmis direct românilor de la dacoromani, ci prin mijlocirea slavilor. Iată, însă, că în senzaţionala inscripţie latină privitoare la sfârşitul tragic al lui Decebal, inscripţie amintită mai înainte, numele împăratului Traian apare sub forma „Troianus” („a divo Troiano”), ceea ce lămureşte perfect forma românească prin transmitere directă – fără a mai fi nevoie de un intermediar slav.

„Blaci” sau români nu sunt amintiţi de notarul anonim numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în câmpia Dunării şi a Tisei. El arată că, pe când ungurii se aflau încă la nord de Carpaţi, în ţara rutenilor, au fost îndemnaţi de „ducii” acestora să treacă munţii şi să coboare în Panonia, ţară foarte bună, udată de ape bogate în peşte şi pe care o „locuiau slavii, bulgarii şi românii”. Românii sunt amintiţi, în sfârşit, în legătură cu „ducele” Glad ce stăpânea în Banatul timişan; acest duce, în lupta pe care o dă cu ungurii, este ajutat şi de cumani, şi de bulgari, şi de „blaci”.

4. Asimilarea slavilor la nordul Dunării

Dintre toate neamurile câte şi-au exercitat dominaţia temporară în Dacia, după retragerea legiunilor romane, slavii sunt aceia care au avut mai multă însemnătate. Ei joacă în ţinuturile dunărene rolul pe care l-au jucat în apus neamurile germanice. Se ştie, într-adevăr, că popoarele romanice de astăzi au rezultat din amestecul locuitorilor de limbă latină din imperiu cu neamurile migratoare care s-au aşezat în ţările respective. Francezii provin din amestecul galoromanilor cu francii, neam germanic, pe care l-au asimilat. În Italia, s-au aşezat longobarzii, iar în Spania vizigoţii, iarăşi germanici; la noi, slavii, pe care, de asemenea, i-am asimilat. Reprezentăm, prin aceasta, o nuanţă aparte, caracteristică, precum şi o civilizaţie şi o cultură deosebită în mijlocul marii familii romanice. Istoricul şi slavistul Ion Bogdan, precum şi romanistul Ovid Densuşianu au susţinut că poporul român apare complet constituit numai după amestecul cu slavii. Această afirmaţie trebuie înţeleasă – credem noi – în sensul că poporul român şi-a căpătat caracteristicile sale etnice complete numai după ce elementului esenţial, daco-romanic, constituind temeiul, s-a adăugat elementul slav. Sub raportul limbii, de exemplu, unul din cei mai buni cunoscători, acelaşi romanist Ovid Densuşianu spune că influenţa slavă „a fost mult mai intensă şi mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze”.

Grupuri răzleţe de slavi se poate să se fi aşezat în cuprinsul Daciei şi înainte de secolul al VI-lea. În număr mare, ei nu vin, însă, decât începând din a doua jumătate a acestui secol. O bună parte a lor trece în Peninsula Balcanică până spre miazăzi, în Grecia, şi până la ţărmul Adriaticii, şi se aşază peste populaţia romanică din aceste părţi.

Jireček a arătat deja că, pe măsură ce peninsula se umplea de slavi care înaintau spre Marea Egee şi spre Adriatica, Dacia se golea de triburile care, în secolul al VI-lea, o ocupau aproape în întregime, iar elementele rămase la nordul Dunării erau asimilate de populaţia românească. Presupunerea aceasta era cu atât mai verosimilă cu cât populaţia romană rămasă în Dacia primea aproape continuu întăriri, fie prin captivii luaţi de slavi şi de avari, fie prin neîndoielnica emigraţie a populaţiei române din Balcani, împinsă spre nord în urma stabilirii triburilor slave peste Dunăre. Istoricul român Radu Rosetti a mers până acolo încât a explicat formarea poporului român numai prin amestecul dintre slavii care ocupau regiunile dunărene cu prizonierii aparţinând populaţiei romanizate, aduşi de ei din Peninsula Balcanică. Ipoteza aceasta a fost considerată, pe drept cuvânt, prea simplistă. În realitate, este vorba de trei straturi etnice succesive:

I – coloniştii romanizaţi rămaşi în Dacia după retragerea legiunilor, al căror număr este, evident, imposibil de precizat;

II – prizonierii aduşi de dincolo de Dunăre de către războinicii germanici, huni, avari sau slavi;

III – populaţia romanizată din spaţiul balcanic, în special locuitorii celor două Dacii Aureliene, care trebuie să fi trecut Dunărea spre a fugi din calea slavilor care se instalau în Bulgaria, pe de o parte, împingându-i spre Tesalia şi Epir pe cei ce vor deveni vlahii din Pind, iar, pe de altă parte, ocupau regiunile din fosta Iugoslavie. Tradiţia istorică a slavilor consemnează această invazie sau, mai degrabă, această revenire. În Cronica zisă a lui Nestor, scrisă la Kiev pe la anul 1100, se afirmă clar că, înainte de năvălirea ungurilor, în ultimii ani ai veacului al IX-lea, vlahii îi învinseseră pe slavii din Panonia şi din regiunile învecinate.

Acesta nu trebuie să fi fost, de altfel, ultimul dintre schimburile de populaţie din ţinuturile dunărene. O migraţiune în sens invers e firesc să se fi produs şi ca urmare a năvălirii ungurilor. Geograful anonim care făcea la începutul veacului al XIV-lea o descriere a Europei răsăritene, spre a servi ca ghid în expediţiile regilor angevini ai Siciliei şi pentru proiectele de cruciadă ale lui Carol de Valois, menţionează în Peninsula Balcanică, „între Macedonia, Ahaia şi Salonic”, prezenţa marelui popor al vlahilor, care fuseseră odinioară păstorii romanilor şi pe care ungurii îi izgoniseră de pe păşunile lor. Deci n-ar fi de mirare ca sosirea maghiarilor şi năvălirile lor din prima jumătate a secolului al X-lea să fi determinat, într-adevăr, un reflux al romanicilor din Panonia şi din Dacia spre sud, fapt ce ar explica numărul oricum considerabil de „vlahi” din Peninsula Balcanică în ultimele veacuri ale evului mediu. Mişcările acestea ample de populaţie sunt departe de a constitui un fenomen specific pentru istoria românilor. Studiindu-se evoluţia sârbo-croatei, s-a ajuns la concluzia că s-au produs două deplasări, în sensuri opuse, ale elementelor etnice reprezentând nuanţele dialectale ale idiomului vorbit de iugoslavi. După expansiunea iniţială a triburilor slave în Balcani, sub presiunea năvălirii turcilor a urmat, începând cu secolul al XV-lea, un reflux tot mai pronunţat de la sud spre nord şi nord-vest, care a lăsat urme evidente în evoluţia lingvistică. O anume instabilitate teritorială, mişcări „metanastasice” sau schimbări ale aşezărilor primitive, iată ce a caracterizat dintotdeauna demografia medievală din această parte a Europei.

Nu a existat niciodată o separare totală, o „cenzură definitivă” între cele două maluri ale fluviului. Este evident – iar faptul poate fi şi mai bine înţeles dacă se cercetează argumentele de ordin filologic şi lingvistic – că poporul român nu s-a format numai în Dacia, din colonişti lăsaţi aici de Aurelian, amestecaţi cu slavii. Este clar că a fost necesar ca ei să primească un sprijin din partea elementelor romanizate din Peninsula Balcanică, care s-au putut dezvolta într-un mediu mai favorabil păstrării latinităţii.

Este însă absolut inexact să presupunem că teritoriul ocupat actualmente de români a fost părăsit în întregime de către strămoşii lor şi că nu a mai existat nici un contact între provinciile invadate de barbari şi cele apărate de către Imperiul Roman. Din punct de vedere istoric, faptul acesta a fost stabilit în mod indiscutabil: în secolele al IV-lea, al V-lea, al VI-lea, al VII-lea şi al IX-lea, populaţii numeroase au traversat Dunărea, de la sud la nord şi de la nord la sud. Acest contact permanent, acest schimb continuu în cadrul căruia evacuarea dictată de Aurelian nu este decât un episod, a generat unitatea poporului român şi a limbii sale, precum şi poziţia sa geografică actuală.

La nord de Dunăre, procesul etnic s-a desfăşurat în sens invers celui din sudul fluviului: slavii au fost cei care au dispărut, topindu-se, treptat-treptat, în masa dacoromană. Acest fapt este o dovadă a vitalităţii daco-romanilor: nu numai că au putut să reziste, sute de ani, la adăpostul întinselor păduri, năvălirilor, dar au fost în stare să asimileze ei pe cei mai numeroşi dintre năvălitori, pe slavi. În schimb, şi slavii au lăsat daco-romanilor o însemnată moştenire: ea se constată în toponimie, în onomastică şi, în general, în limbă. Dintre râuri, Bistriţa (râul repede), Dâmboviţa (râul stejarilor), Ialomiţa (în vechime Ialovniţa, adică râul ţinutului pustiu, nelucrat: Bărăganul), Târnava (râul spinilor), Crasna (râul frumos), Putna (râul cu drum), Milcovul, Teleajenul, Neajlovul şi multe altele poartă nume slave. Dintre munţi, numai în şirul Făgăraşului găsim peste zece vârfuri cu nume slav, între care şi Negoiul. Ca nume de oraşe, cităm Craiova (reşedinţa craiului), Râmnicul (râu sau iaz cu peşte), Târgovişte (locul târgului), Slatina (apă sărată), Zlatna (locul aurului); ca nume de sate, cele terminate în –iţa, de exemplu: Topliţa, Topolniţa, Verbiţa, în –ov sau –ova, ca Dranov, Nanov, Roznov, Snagov, Dadilov, apoi Cucova, Rahova etc.

Şi onomastica arată o însemnată influenţă slavă. Astfel Radu (veselul, bucurosul), Dan (dăruitul), Vlad (stăpânitorul), Pârvu (cel dintâi), Dobre (bunul), apoi Dragomir, Tihomir (tatăl lui Basarab Întemeietorul), Dobromir, Vladislav sau Vlaicu, Dragoslav.

Dacă cercetăm limba română şi facem o numărătoare a cuvintelor, atunci constatăm că aproximativ o şesime din ele (exact 16,41%) sunt de origine slavă. Trebuie să observăm, însă, că multe dintre aceste cuvinte slave se întrebuinţează foarte rar şi că ele n-au format familii de cuvinte, pe când acelea de origine latină revin tot mereu, sunt necontenit întrebuinţate în graiul zilnic şi au familii foarte bogate. Apoi morfologia şi sintaxa limbii române sunt latine, ceea ce e, de asemenea, determinant pentru caracterul acestei limbi.

Găsim cuvinte slave în diverse domenii ale activităţii şi simţirii omeneşti. În agricultură şi în creşterea vitelor ele sunt mai puţin numeroase; numai o singură cereală are nume slav: ovăzul, iar dintre animalele domestice: bivolul, cocoşul, gâsca. În schimb însă, în ce priveşte animalele sălbatice şi soiurile de peşti, numirile slave sunt numeroase. O serie dintre cuvintele care arată însuşirile şi defectele fizice sau morale ale omului au aceeaşi origine. De pildă, pentru cele dintâi: blajin, destoinic, drag, dârz, iubit, sfânt, vrednic, zdravăn; pentru cele de al doilea: cârn, gângav, gârbov, lacom, nătâng, năuc, netrebnic, prost, ştirb, vinovat.

În ce priveşte societatea, adică clasele sociale şi organizarea de stat, sunt de origine slavă următorii termeni: boier, care înseamnă cel de frunte, nobilul, stăpân, jupân, care la slavi însemna conducătorul unei „jupe”, adică al unei organizaţii teritoriale cuprinzând mai multe familii, şi rob, adică sclav. Apoi cneaz, care la vechii slavi avea înţelesul de „principe”, şi voievod, care însemna „conducător de armată”; la români, acest titlu s-a dat capului statului.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW