Între timp am urcat și pe platforma aceea dreaptă, ca o pistă de avion. Din depărtare se apropia un localnic, cam de vreo 55-60 de ani, avînd lîngă el o fetiță de 12-13 ani. Ne dăm bună ziua și intrăm în vorbă. Aflăm că este într-adevăr un localnic al Sonei și că-l cheamă Folea.
– D-le Folea, ce crezi despre aceste movile de pămînt? Mai sunt și altele prin împrejurimi?
– De, nu știu dacă sunt chiar movile de pămînt, dar știu că mai sunt și altele pe cîmp, mai încolo…trei mai sunt. Dar nu sunt organizate ca astea… Nicăieri nu sunt organizate ca astea. Toți bătrînii cu care am discutat așa le-au pomenit. S-or discutat legende, fiecare cum o vrut: că ar fi fost un uriaș aici și s-o suit pe munte, pe Făgăraș, sărind peste Olt. Și o avut opincile murdare cu glog, ce s-au scuturat lăsînd aceste nevoi aici. Povești!…dar dacă nu sapă cineva să vadă ce este în mijlocul lor… Aveam un coleg cu care m-am gîndit odată să săpăm acolo, în mijloc.
– A cui proprietate este asta?
– A IGUP-ului. Întreprinderea locală.
– Nu poți să faci așa ceva, oamenii se supără. Numai să vorbești cu directorul.
– Aici pămîntul este împărțit, dar ele nu sunt împărțite la nimeni.
– Ce înseamnă IGUP?
– Întreprinderea de Gospodărire Locală, dar acum îi zicem RASC (Regia Autonomă de Gospodărie Comunală…).
Plecăm de la Sona, le spunem”La revedere”guruieţilor, poate alții o să fie mai norocoși ca noi și-or să aibă împuternicirile locale să sape cel puțin un tunel într-unul din acești nouă guruieţi, aceste piramide, să descopere dacă este sau nu ceva acolo.
Ne-am întors, la oraș, la Făgăraș, unde am nimerit la o nuntă mai puțin dacică și mai mult țigănească, care se ține în Cetate, dovedind că autorizații se pot lua chiar și pentru locuri arheologice recunoscute.
Astăzi, 12 iulie 1998, plecăm din Făgăraș spre Șinca Veche. Trecem prin Mîndra care mai poate fi şi Mandra, una dintre noțiunile fundamentale ale filozofiei vedice. În stînga, la ieșirea din Mîndra vom avea piramidele de la Sona, dincolo de Olt, iar ceva mai departe este Șinca Veche, cum am văzut și aseară, uitîndu-ne pe o hartă primită cadou de la generalul Spiroiu. Omul cu Sona și Racosiul se unesc sfidător, formînd „Triunghiul Divin”. La ieșirea din Mîndra vedem pe stînga piramidele, guruietii, enigmatice, frumoase, sfidînd timpul și pe cei ce le neglijează de mii și mii de ani. Urmează satul Şercaia și undeva la dreapta, intrarea spre sătucul Șinca Veche, care ne duce chiar în masivul Făgăraș. Pe stînga, munții Persani. Trecem peste rîul Șinca și este prima oară cînd toponimia nu este dublată de hidronimie. Trecem printr-un sat numit Vad, în față continuînd să avem masivul Făgăraș. Casele sătenilor sunt frumoase, curate, dar parcă sunt totuși acoperite de patina timpurilor străvechi. Se văd și două clopotniţe de biserică, iar satul este deosebit de celelalte prin faptul că este foarte aproape de munte, de muntele numit Ohaba. Doamne, Doamne! și cu numele asta! Andrei nu poate ierta un astfel de prilej:
– O chestiune foarte interesantă este că alături de Sarmisegetusa Regia este un platou care se cheamă Luncani și la Ohaba Ponor se găsește mărețul, cred eu, Troian de la Cioclovina cu extraordinarele peșteri de la Cioclovina. Una dintre cele mai frumoase cetăți ale dacilor: cetatea Piatra Roșie.
– De ce i se spune „Piatra Roșie”?, îl întreabă Tudor.
– Pentru că aceste zidiri pe care le-am văzut pînă acum în jurul celorlalte cetăți sunt făcute din calcar alb.
– Iar acolo este roșu, îl completează vesel Costel.
– Da, cam așa e. Dar de ce-or fi făcut dacii treaba asta? Același calcar, alb, natural, ei l-au tratat cu ceva roșu, iar…Cetatea de la Piatra Roșie se găsește la…Ohaba Ponor.
– Deci ciudat ar fi că…
– Eu nu am știut că se găsește și aici o Ohaba!
– Deci că întîlnim aceeași toponimie ca și acolo, în munți, îl completez.
– Da, acesta este și punctul meu.
În continuare, drumul ne poartă parcă direct în munte. Casele sunt frumoase, acoperite cu țiglă roșie, parcă vrînd să imite gustul artistic al vechilor daci și cetatea lor de la Piatra Roșie. Andrei spune că există o carte a lui Iorgu Iordan, un academician care s-a ocupat de toponimie și care…
– Ei, Miky, vezi că drumul se bifurcă!
– Da, văd, la dreapta – Făgăraș și SercaIta, iar la stînga – Rîșnov și Șinca Veche, la 2 kilometri.
Deci să revenim la cartea lui Iorgu Iordan,”Toponimia romînească”. O carte foarte serioasă, dar nu poți fi de acord cu tot ce spune el acolo pentru că mai avem și cartea lui Ilie Rusu,”Toponimia romînească”, de asemenea foarte serioasă și modernă, care leagă cuvintele cu toponimie „necunoscută” de toponimia transilvană, și după aceea le leagă de… sanscrită. Am intrat în Șinca Veche, unde casele sunt puțin mai jos decît drumul și din cauza asta ai impresia că sunt scufundate în drum și-n timp.
Dar să vă spun cum am ajuns să caut satul Șinca Veche. Într-o zi, la New York, am primit un telefon de la un oarecare inginer Moldovan care vroia să mă întîlnească, pentru a discuta despre un așa-zis templu dacic, încă neexplorat. Dînsul locuia în statul New Jersey, așa că pînă să ne întîlnim au mai trecut cîteva săptămîni. Era o zi frumoasă de septembrie a anului 1996, o sîmbătă, cînd a venit la mine dl. Moldovan. Am stat mult de vorbă, mi-a arătat și cîteva poze cu acel templu. Așa am descoperit că ar exista, undeva sub un deal, denumit Pleșu, din imediata apropiere a comunei Șinca Veche, Țara Făgărașului, județul Brașov, din vremuri imemoriale, sculptat cu măiestrie, un templu unic în întreaga lume,Templul de la Șinca-Veche. A mai trecut un an și același inginer Moldovan a continuat să mă bombardeze în mod civilizat, cu telefoane și vizite, avînd de fapt un singur scop: să mă ducă la „Templul Șinca-Veche”.
Dl. Lucian Gheorghe Moldovan este un bărbat trecut bine de 70 de ani, cu un păr alb ca neaua, frumos aplecat pe o parte, peste o frunte înaltă, sub care se odihnesc doi ochi mari, albaștri, blînzi și liniștiți, de bunic inteligent și sfătos. Să-l ascultăm pe dl. Moldovan cum descrie descoperirea acelui loc: „Era în primăvara anului 1935, în luna mai, într-o zi deosebit de frumoasă, cu cer senin și albastru, fără nici o umbră de nori. Soarele strălucea cu putere deasupra văii Creţului, unde eram cu tata și mama la sapă, la un loc cu porumb, aproape de fîntîna Rații. Din cauza căldurii și a lipsei de experiență, ramîneam mereu în urmă. Tata și mama înaintau repede, în timp ce eu băteam timpul pe loc. La un moment dat, tata mi-a spus că mă pot odihni. Așa că am luat-o încet spre Pleșu și spre locul favorit de joacă al copilăriei mele, Templul, pe o cărăruie care trecea prin holdele de grîu și secară, mult mai înalte ca mine. Răcoarea și liniștea milenară din interiorul lui mi-au redat încrederea în mine. De atunci, de cîte ori în viață am trecut prin momente grele, amintirea Templului mi-a fost salvatoare, ca și cum între mine și el s-a format o undă nevăzută care ne leagă și care mă ajută să pot învinge acele momente.”
Cu aceste descrieri ale d-lui Moldovan, i-am convins și pe ceilalți din grup să vizităm Șinca Veche, cu atît mai mult cu cît se găsea doar la cîțiva kilometri de Făgăraș. Ajunși în comună, am oprit mășinile în față unei case verzi, arătoase, unde propietareasa se oprise în față porțîi și ne privea cu curiozitate.
– Bună ziua, doamnă!, îi spune Andrei. Nu știți cum putem ajunge la dealul Pleșu, la templu?
– Ce templu, domnule?
Încep să-i spun de dl. Moldovan și cum ne-a îndrumat să ajungem aici.
– Vai, domnilor, v-ați pierdut timpul degeaba. Nu există așa ceva pe aici.
Între timp mai apar și alți săteni, care, la fel ca și prima noastră interlocutoare, se uitau la noi aproape cu milă și poate puțin amuzați.
– Dar acest deal Pleșu trebuie să fie pe undeva!
– Da, domnule, o luați dumneavoastră drept pînă se termină acea uliță, faceți la dreapta pînă se termină satul și de acolo mergeți drept încă 2 km pînă vedeți o cruce. Acolo, în fața ei, este Pleşul.
În acel moment mi-am amintit de pozele arătate mie de dl. Moldovan la New York: în fața intrării Templului era o cruce. Am simțit din nou că nu mi-am pierdut timpul degeaba, așa cum afirmau sătenii. Ne-am continuat drumul doar în mașina de teren a lui Andrei, cam neîncăpătoare. Cînd să ne apropiem de cruce, drumul devine impracticabil chiar și pentru mășină. Ne dăm jos în bombănelile lui Tudor. Ne continuăm drumul prin iarba udă, lunecoasă și mocirloasă. Ajungem la cruce. O cruce mare, cam de 3,5 – 4 m înălțime. Mă așez cu spatele la ea, avînd în față dealul Pleșu, o bucată pietroasă de munte, acoperit cu o vegetație de junglă, de mult timp necălcată de picior de om.
– Ei, acum ce facem?, mă întreabă nerăbdător și supărat că i-am întrerupt drumul de întoarcere spre Chișinău, același Tudor.
– Eu nu vedeam nimic. Dan sare repede în ajutorul meu.
– Hai să ne răspîndim, toți șapte, pe diferite direcții înspre munte și să căutăm intrarea…dacă o exista.
Fără a aștepta alte recomandări, am pornit fiecare spre piciorul muntelui. Mergeam prin tufișuri de zmeură, țepoase și protectoare, udate din belșug de o ploaie trecătoare. Căutam de peste 30 de minute și aproape că îmi pierdusem orice speranță, cînd îl aud pe Tudor strigînd disperat: „Am găsit-o, este aici, este aici lîngă mine!”.
Asta dovedește încă o dată că norocul este noroc. Intrarea este de fapt o spărtură în stînca muntelui, lungă cam de 4.5 – 5 metri și înaltă de 1,5 m, așa că trebuie să mă aplec ca să intru. Inițial Templul era compus din nouă încăperi, în care se putea intra printr-o singură ușă, prin care se ajungea într-un hol mare, deasupra căruia se află un mic turn, sculptat dinăuntru înspre afară. Din această încăpere se putea intra prin mai multe uși în toate celelalte încăperi subterane. În partea dreapta este o cameră mică, ce probabil adăpostea un cuptor, folosit pentru încălzirea întregului edificiu. Tot prin dreapta se intră, printr-o ușă înaltă, în primul lăcaș de cult, care este și cel mai mare, el continuîndu-se cu un altar despărțit de o arcadă larg deschisă, sculptată de sus în jos. În partea stîngă se află o firidă, foarte frumos sculptată și finisată, spre deosebire de ceilalți pereți ai lăcășului, pe care se văd și azi urme de dalta.
– Vezi tăietura asta specială de daltă?, îmi arată Andrei.
– Fă-i o poză.
– De ce?
– Pentru că este o tăietură tipică dacică.
Și Andrei începe să-mi facă o întreagă teorie despre cum tăiau dacii piatra. În partea stîngă sunt două chilii mari, cu pereți drepți, bine şlefuiţi. Pe ușa din mijloc se intră într-o tindă deasupra căreia se înălţa un turn conic, înalt cam de 10 metri, sculptat tot dinăuntru în afară în…spirală! Din această tindă, printr-o ușă aflată în dreapta, se intră într-o altă încăpere de cult, despărțită printr-un perete de cea din exterior. În perete, în apropiere de cele două altare, a fost sculptată o gaură ovoidă, ca un ochi magic, ce leagă cele două lăcășuri învecinate. Din acest mic sanctuar se intră pe o ușă mare, foarte bine sculptată, într-un mic altar. Aici se află sculptată cu măiestrie într-o firidă, semnul sacru al celui de al 7-lea „Constructor al Universului de mai Jos”, al Universului Fizic. Este un simbol al celor 7 zei ai genezei, punctul central reprezentîndu-l pe Daksha, părinte al celor 10.000 de fii iubiți, de aleși ai lumii, părinte al Dacilor. Semn dus de cuceritorii Carpato-Danubieni pînă în Sumer, preluat apoi de un trib semit, și în felul acesta salvat de la dispariție. Este cunoscut astăzi ca „Steaua lui David”. În stînga lui, de pe perete, ne privește un personaj ciudat, parcă picat de pe o altă planetă, un basorelief de circa 3 metri înălțime, reprezentînd un OM gînditor, în profil, cu o frunte foarte înaltă, un ochi exagerat de mare și expresiv, continuat în jos de un nas mic și turtit și de o mandibulă ciudat de îngustă. Un păr lung și bogat i se răsfira pe umeri. Pe cine o fi reprezentînd acest personaj scos parcă dintr-un roman cu extratereștri!?
Acum, că suntem înăuntrul Templului de la Șinca Veche, nu ne mai pare rău de drumul pe care l-am făcut, de noroaiele pe care le-am tras, de picioarele și pantalonii uzi, de ploaie și înnoroiati de glodul drumului. Este o minune a civilizațiilor antice! După părerea mea, extraordinar de importantă este această elipsă, sau cerc, care este pus sub un unghi de 18-20 de grade pe o coasta, și care se repetă și în celelalte încăperi.
– Dar de construcția spiralată a cupolei din camera învecinată, care sparge undeva acolo, sus muntele lăsînd lumina să pătrundă în templu, nu spui nimic? Dar de faptul că, avînd o vreme ploioasă ca aceasta și că în templu nu găsim apă adunată în băltoace ori noroi?, întreabă Costel.
– Da. Dacă lumina poate veni prin turn în templu, ar trebui să vină și ploaia.
– Dar uite nisipul amestecat cu cuarț de pe jos, care absoarbe apă ca în Sahara.
– Și am să mai adaug ceva, spune Andrei. Că o dovadă ca asta nu este făcută de natură, este urmă de daltă și tăietură dacică de peste tot. Miky, te rog să te uiți în carte la mine și te rog să compari aceste tăieturi cu tăieturile din carierele dacice. Se vede că este aceeași tăietură!
