În lecturile mele din ultima perioadă, am citit cartea Jurnalul fericirii,scrisă de Nicolae Steinhardt pe care o recomand cu multă căldură cititorilor mei, întrucât este un veritabil monument literar plin de pilde morale. Am considerat că ar fi folositoare prezentarea unei serii de aspecte biografice ale strălucitei personalităţi care m-a impresionat prin modelele de viaţă, de credinţă şi de atitudine, oferite ani de-a rândul celor aflaţi în preajma sa; am folosit în acest scop diverse surse publice între care s-a aflat un material elaborat de RADOR şi intitulat Nicolae Steinhardt – un reper al culturii şi spiritualităţii româneşti.
Autorul Jurnalului fericirii, cu prenumele iniţial Nicolae Aurelian, s-a născut în ziua de 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon din apropierea Bucureştilor, într-o familie de etnie evreiască; tatăl său Oscar Steinhardt, de profesie inginer şi arhitect, director al unei fabrici de mobilă şi de cherestea, participase la Primul Război Mondial, fiind rănit în luptele de la Mărăşti şi decorat cu Ordinul “Virtutea Militară”, iar mama lui, Antoaneta Steinhardt era înrudită cu vestitul savant Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei. Ambii părinţi erau apropiaţi de preotul comunei şi, în virtutea acelor legături de prietenie interumană, băiatul fusese atras încă din primii ani ai copilăriei sale de obiceiurile şi cântările creştineşti. După efectuarea cursurilor primare la şcoala locală, el le-a continuat cu studiile gimnaziale şi cele de la Liceul “Spiru Haret” din Bucureşti, absolvite în anul 1929 când începe să frecventeze şedinţele cenaclului literar Sburătorul condus de Eugen Lovinescu. Mi-a reţinut atenţia un episod din acea perioadă când tânărul Nicolae era coleg cu Mircea Eliade şi Constantin Noica: dintre cei patru liceeni de origine evreiască, el era singurul care nu avea certificat etnic dat de Rabin, întrucât dorea foarte mult ca să înveţe religia creştină, avându-l ca profesor pe preotul Gheorghe Georgescu.
A urmat Facultatea de Drept şi Litere a “Universităţii din Bucureşti”, obţinând licenţa în 1934 şi, peste doi ani, devenind doctor în Drept Constituţional cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit (1859-1928); conducătorul tezei sale de doctorat a fost filosoful şi juristul român Mircea Djuvara (1886-1945). Încă din fragedă copilărie, Nicolae Steinhardt obişnuia să citească operele anticilor Vergiliu şi Homer, ale lui Dante Alighieri, William Shakespeare, Johann Wolfgang von Goethe, Jean-Jacques Rousseau, Honoré de Balzac, Jean Racine, Lev Tolstoi ş.a., acumulând un vast fond de cultură universală. În 1934 el publica primul volum În genul tinerilor în care îi parodia pe gânditorii Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica, precum şi două studii despre religia iudaică în limba franceză, apărute la Paris în perioada 1935-1937: Essai sur la conception catholique du Judaisme şi Illusions et réalités juives. După ce, în 1934, fusese admis în Baroul de Avocaţi Ilfov, dânsul a efectuat mai multe călătorii în Anglia, Franţa, Austria, Elveţia între anii 1937 şi 1939, lărgindu-şi orizontul cognitiv privind continentul european într-o perioadă foarte tensionată a istoriei acestuia.
După revenirea în ţară, este ajutat de scriitorul Camil Petrescu ca să obţină un post de redactor la Revista Fundaţiilor Regale unde rămâne, însă, doar un singur an, fiind dat afară împreună cu Vladimir Streinu din cauza originii lor evreieşti pe fondul “epurării etnice” iniţiate de regimul antonescian. Practicile discriminatorii şi antidemocratice au continuat şi chiar s-au amplificat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial: în 1947 este din nou exclus de la revista menţionată (unde reuşise să se încadreze), precum şi din avocatură, iar activitatea sa pe plan literar este pusă sub semnul interdicţiei; în ianuarie 1960 Nicolae Steinhardt este arestat şi condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii personale pentru “crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.
Ziua de 15 martie 1960 a fost marcată de un eveniment deosebit în viaţa sa: într-o cameră a Închisorii Jilava, el este botezat după datinile creştin-ortodoxe de către un ieromonah basarabean (pe nume Mina Dobzeu) cu apă dintr-un ibric având smalţul sărit; martori au fost doi preoţi romano-catolici, doi preoţi greco-catolici şi un preot protestant – aşadar, o reprezentare semnificativă a cultelor creştine. Mai târziu, dânsul este mutat succesiv în închisorile de la Gherla şi Aiud, jalnice locuri ale pedepselor de unde cu greu putea un deţinut să iasă în viaţă. În august 1964 el este eliberat pe baza decretului de graţiere colectivă a tuturor deţinuţilor politici. Înfăptuindu-se mult-aşteptata eliberare, Steinhardt, aflat la Schitul “Darvari” din Bucureşti, sectorul 2 de astăzi, îşi desăvârşeşte taina botezului prin ungerea cu mir pe frunte şi primirea “Sfintei Împărtăşanii”; despre acest lăcaş dânsul spunea că “nu poate să nu atragă prin graţia, micimea şi liniştea lui tupilată”.
După moartea tatălui său în anul 1967, Steinhardt caută cu insistenţă o mănăstire unde să poată trăi ultimele zile ale vieţii. Până la urmă, Dumnezeu l-a ajutat, cu Bunătatea Sa Nemărginită, să viziteze Mănăstirea “Rohia” unde fusese stareţ timp de trei decenii Episcopul Iustinian Chira; datorită acestuia, peste câţiva ani, în 1979, se stabileşte definitiv în acel lăcaş de cult, lucrând pe post de bibliotecar. La 16 august 1980 el este tuns după tradiţia monahistă de către Arhiepiscopul Teofil Herineanu şi Episcopul Iustinian Chira, primind noul nume “fratele Nicolae”. Acolo dânsul a pus în deplină ordine Biblioteca Mănăstirii care cuprindea un fond de carte de peste 25.000 de volume, a participat la slujbe şi a ţinut predici, a avut o intensă activitate literară.
Nicolae Steinhardt a colaborat cu eseuri, cronici şi traduceri la numeroase reviste printre care: Viaţa Românească; Secolul XX; Steaua; Familia; Orizont; Vatra. De asemenea, a publicat unele volume de eseuri şi studii de critică literară în seria cărora s-au aflat: Incertitudini literare (pentru care a primit “Marele Premiu al Criticii Literare”); Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului; Critică la persoana întâia; Escale în timp şi spaţiu; Prin alţii, spre sine. Unul dintre cei care l-au cunoscut în “perioada Rohia” îşi amintea următoarele: “Harul părintelui Steinhardt era un atu pentru toţi tinerii învăţăcei, iar modul său de viaţă – atitudinea faţă de Dumnezeu şi ascultarea – erau lucrurile care l-au făcut unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi duhovnici ai Mănăstirii. Răbdarea de care a dat dovadă, cuvintele de alinare şi sfaturile pe care le oferea tuturor făceau ca sute de oameni de orice vârstă să-l caute neîncetat la chilia de la Mănăstirea Rohia.”. Nicolae Steinhardt a decedat la 30 martie 1989 la Baia Mare, fiind înmormântat în Cimitirul Mănăstirii.
Am preluat în articolul meu un pasaj din cartea evocată: “În lumea păcatului, perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci, dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”.
Această lucrare a avut parte de o adevărată “Odisee”: *în anul 1971 Nicolae Steinhardt a terminat prima versiune a manuscrisului dactilografiat; *în anul următor, acesta a fost confiscat de Securitate, dar restituit în 1975 la intervenţia “Uniunii Scriitorilor din România”; *manuscrisul a fost din nou confiscat în 1984 şi depus la secţia secretă a “Arhivelor Statului” din Bucureşti; *o versiune a Jurnalului a fost scoasă din ţară, ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, aflaţi la Paris; *în perioada 1988-1989 această lucrare a fost difuzată în serial la postul de radio “Europa Liberă”; *abia după decembrie 1989, Jurnalul fericirii a fost publicat de Editura “Polirom” în colaborare cu Mănăstirea “Sfânta Ana” de la Rohia; *în anii următori mai multe edituri româneşti au publicat valoroasa operă de introspecţie culturală şi mistică a lui Nicolae Steinhardt.
