Dr. Dan Mihai Bârliba
Împreună cu soţia mea Maria Cornelia, am vizitat în august 2002 Templul lui Confucius din Capitala R.P. Chineze, Beijing, consacrat marelui gânditor (552-479 Î.Hr.), situat pe Strada Guozijian, în proximitatea Academiei Imperiale. Acesta este al doilea ca mărime după Templul confucianist din oraşul natal Qufu; a fost construit în anul 1302 şi extins pe o suprafaţă de 2 hectare în timpul Dinastiilor Ming şi Qing. De-a lungul unei axe centrale, Templul are patru Curţi interioare; se remarcă următoarele edificii: Poarta Regretatului Maestru; Poarta Marii Realizări; Sala Marii Perfecţiuni; Sala Admiraţiei Înţeleptului. Templul găzduieşte 198 de tablete de piatră pe care sunt gravate numele a peste 51 de mii de înţelepţi chinezi. De asemenea, pot fi văzute 14 pavilioane cu stele de piatră ce conţin Cele Treisprezece Clasice Confucianiste, precum şi preţioase documente de la sfârşitul Chinei Imperiale. Am fost foarte impresionaţi de tobele cioplite în piatră, datând din anii domniei Împăratului Qianlong (1735-1796) şi de colecţia de instrumente muzicale antice. Am admirat minute în şir minunatele statui printre care cea din marmură albă a lui Confucius având mâinile încrucişate şi sculptura intitulată “Doi dragoni în zbor care se joacă cu o perlă printre nori”.
Ghidul nostru de limba franceză (un bătrânel foarte amabil şi simpatic) a ţinut să ne prezinte povestea unui anumit chiparos din mulţimea arborilor străvechi care înconjoară Templul: se spune că atunci când un funcţionar imperial din perioada Dinastiei Ming trecuse pe sub acel copac, i-a căzut pălăria de pe cap; în final s-a aflat că el era un infractor, fiind condamnat în consecinţă. În mentalul colectiv a rămas ideea că arborele respectiv ar fi înzestrat cu puterea de a distinge între Bine şi Rău.
Desigur, eu şi soţia mea vizitam acel monument identitar nu doar ca simpli turişti, ci ca absolvenţi ai Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi ca Doctori în Filosofie (titlu obţinut de mine la Universitatea menţionată în anul 1979, iar de Maria Cornelia la Academia de Ştiinţe a Cehoslovaciei de la Praga în anul 1977). Înainte de redactarea acestui articol, am scos din arhiva personală conspectele despre filosofia antică chineză, în care am regăsit aceste aforisme confucianiste purtând încă parfumul nostalgiei:
“Frumuseţea se află pretutindeni, dar nu oricine o poate vedea.”; “Acceptăm sfaturile cu picăturile, dar le oferim altora cu găleţile.”; “Nu este minunat acel om care nu a căzut niciodată; e minunat cel care a căzut şi s-a ridicat.”; “Omul are la dispoziţia sa trei modalităţi de a acţiona inteligent: prin gândire – cel mai nobil; prin copiere – cel mai simplu; prin experienţă – cel mai greu.”; “Dacă urăşti, înseamnă că ai fost învins.”; “Purtaţi-vă întotdeauna ca şi cum v-ar privi zece ochi.”; “Celui înfometat dă-i o undiţă, nu sfaturi.”; “Cine se cucereşte pe sine este luptătorul suprem.”; “Înainte de a porni pe drumul răzbunării, sapă două morminte.”; “Cel care cunoaşte toate răspunsurile, nu a fost întrebat suficient.”; “Prietenii sunt ca pepenii: încerci o sută, dar alegi numai doi-trei.”; “Tăcerea este prietenul care nu te trădează niciodată.”; “A vorbi înseamnă a semăna; a asculta înseamnă a culege.”; “După cum orhideele cresc în pădure şi îşi împrăştie mirosul chiar atunci când nu este nimeni să le aprecieze, tot aşa un om nobil nu va permite ca sărăcia să îi distrugă dorinţa de a cultiva «Tao» (principiul ordinii naturale a Universului – n.n.) şi de a deveni virtuos.”.
Îmi amintesc faptul că multe dintre aceste cugetări ne-au folosit amândurora în perioade diferite atât la examenul de Istoria Filosofiei Antice din anul I (Profesor Ion Banu), cât şi la examenul de Etică din anul al IV-lea (Profesor Niculae Bellu).
Virtuţile însuşite şi promovate de Confucius erau: Dreptatea; Pietatea; Omenia; Loialitatea. Primul cuvânt al lucrării sale fundamentale “Cugetări” a fost: “Învaţă!”.Gândirea confucianistă este structurată pe o triadă de concepte: *Tian/Cerul determinant atât în ordinea naturală, cât şi în ordinea umană; *Li/Tradiţia, adică conformarea acţiunilor umane cu legea cerească; *Ren/Omenia ca virtute supremă. Filonul gândirii lui Confucius a devenit ideologia oficială a chinezilor în perioada celor două Dinastii Han (206 Î.Hr.-220 D.Hr.) şi s-a extins în timpurile antice şi medievale în unele zone ale Asiei ca Indochina, Coreea şi Japonia.
Întreaga viaţă a lui Confucius poate fi asemănată cu o imensă carte de învăţături şi îndemnuri. Sper că cititorii mei vor reţine următorul episod biografic cuprins în “Analectele lui Confucius” (colecţia de precepte prezentate sub forma unor dialoguri cu discipolii lui). Sosind împreună cu adepţii filosofiei sale în oraşul Kuan din Împărăţia Sung, locuitorii l-au confundat pe Confucius cu temutul invadator al acelor ţinuturi, Yang Hu şi s-au organizat imediat la comanda guvernatorului, pregătindu-se de confruntare. Atunci când unul dintre discipoli, pe nume Tszylu a luat arma unui localnic pentru a riposta, Confucius a intervenit, zicând: “Cum pot acei oameni care cultivă bunătatea şi dreptatea să nu fie în stare să oprească această cruzime? Este vina mea că nu v-am învăţat poezie şi muzică. Vino, Tszylu! Vei cânta cântece şi eu mă voi alătura ţie!”. Tszylu a abandonat arma, a luat un instrument şi a început să cânte împreună cu marele gânditor. Locuitorii oraşului şi-au dat astfel seama că aveau în faţa lor un Sfânt, nu un războinic, plecând liniştiţi la casele lor.
În anul 1977 – cu ocazia participării mele la un seminar european organizat de UNESCO la Paris în calitate de Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor – am vizitat din nou Muzeul Louvre, rămânându-mi în memorie un tablou al pictorului francez Jean-Baptiste Mauzaisse (1784-1844) în care marele gânditor chinez Confucius apărea alături de Profeţii Moise şi Mohamed într-o splendidă “triadă a interculturalităţii”. Era astfel acolo, chiar în inima “Oraşului Luminilor”, un învăţat luminat care îşi dedicase întreaga viaţă – dreptăţii şi umanităţii.
Nu demult am recitit creaţiile poetului german Friedrich Schiller, intitulate generic “Două din maximele lui Confucius”, publicate în traducere românească în anul 1958 într-un volum din colecţia “Cele mai frumoase poezii”. Le citez integral, văzând în ele o strălucită expresie a unui dialog virtual între un filosof chinez şi un poet german, îndepărtaţi unul de altul în Timp şi Spaţiu, dar apropiaţi în privinţa Gândirii:
* I (1795) – “Paşii vremii de trei feluri sunt:/Şovăielnic vine viitorul,/Ca săgeata-şi ia prezentul zborul,/Veşnic trecutul pe pământ/Niciun izvor nu-i tulbură popasul/Când, zăbavnic, se opreşte-n loc,/Nicio teamă nu-i retează pasul/Când soseşte-al zborului soroc./Nici descântec, nici păreri de rău/Nu îl pot clinti din locul său./Fericit şi înţelept de vrei/Drumul vieţii paşnic să-l închei,/Celui şovăielnic cere-i sfat./Nu ţi-l face-unealtă niciodat’./Să nu-ţi faci prieten din cel zornic,/Nici duşman să-ţi faci din cel statornic.”.
* II (1799) – “Spaţiul în trei măsuri se-ntinde:/Către depărtări lungimea tinde/Şi lărgimea curge-n infinit,/Adâncimea e-n nemărginit,/Niciun fund în sânu-i nu cuprinde./Ia la toate trei mereu aminte:/Tinde-neîncetat tot înainte; /De-oboseşti în drum, nicio oprire,/Dacă năzui spre desăvârşire;/În lărgime tu te desfăşoară,/Lumea-n faţa ta de vrei să-apară;/Să cobori apoi în adâncime,/Tâlcul existenţei să te-anime./Cu dârzenie ţelul l-ai ajuns,/Doar belşugul duce la lumină,/În abis e adevăru-ascuns.”.
Închei cu trei însemnări preluate din cărţile mele publicate în perioada 2016-2018: “Aristotel şi Confucius se închinau la aceeaşi Zeiţă a Gândirii.”; “Dacă ar fi fost tradus în limba ebraică, nu este exclus ca Iisus să-l fi citit cu mare interes pe Confucius.”; “Chinezii sunt mulţi şi harnici ca furnicile sau furnicile sunt multe şi harnice ca chinezii? Deoarece Confucius nu a dat un răspuns la această întrebare, nici eu – care nu-s chinez, deşi mănânc destul orez – nu pot oferi o soluţie.”.