Îndeobşte, istoria cinematografiei reţine cu precădere acele filme care au fost distinse cu premii, iar din marea masă a peliculelor prezentate publicului, doar pe cele care întrunesc mai multe atribute ce duc la catalogarea într-o clasă anume, de obicei de succes. Şi totuşi, există filme atipice, filme experimentale, încercări cinematografice mai puţin cunoscute marelui public, care, fără a se ridica la rangul de capodoperă, se constituie în creaţii cinematografice ce merită popularizate şi cunoscute. Azi ne-am oprit la ”La Película infinita”, realizare din 2018 semnată de Leandro Listorti, disponibilă pe portalul Mubi în secţiunea ”Library”, categoria ”Films about films”.
Sunetul produs de o împuşcătură, un bărbat care se îndepărtează încet de desenul care schiţează locul crimei. Statuia unui soldat, adusă de cameră tot mai aproape de privitor. Subînţeleasă, atmosfera războiului. Un dialog purtat de o femeie şi un bărbat într-o maşină, fără ca spectatorul să poată auzi ceva.
Aparent, scenele nu au legătură, şi totuşi vorbesc, simplu, fără acolade inutile, despre acelaşi lucru: viaţa, aşa cum o ştim, cu bune şi rele, cu mici miracole şi mici drame, cu minuni, cu eroi, cu bucurii, cu taine, cu tristeţe, surprinse în instantanee.
Cadrele continuă să se deruleze în acelaşi mod, trecând de la imaginea unui şantier de construcţii la scene cotidiene surprinse pe o stradă.
La Película infinita este bazată pe fragmente din filme argentiniene neterminate – printre titluri amintim El eternauta (1968), De lo que no hay (1968), El adentro (1971), El grito de Alcorta – Pruebas de maquillaje (1986) -, luate din arhiva muzeului filmului din Buenos Aires. O încercare îndrăzneaţă de a conferi valoare artistică unui soi de colaj cinematografic, dar una pe care o apreciem ca reuşită, fiindcă reuşeşte să imortalizeze scene, gesturi, atitudini, uneori cu o morală subînţeleasă, alteori fără ”învăţăminte”, dar transmiţând emoţii, implicând spectatorul într-un joc inedit al alternanţei imaginilor şi al simţirii.
Trecând de la animaţii la scene cu actori, de la imagini alb-negru la cele color, La Película infinita oferă o experienţă cinematografică unică în felul ei.
Poate nu va fi pe toate gusturile, dar amatorilor de bizar şi iubitorilor de film vechi cred că le va plăcea, uneori ai impresia că urmăreşti un film pe alocuri mut, pe alocuri cu sonor, în care regizorul jonglează cu epocile, categoriile şi personajele, rămânând totuşi pe tărâmul artistic.
Unele imagini şochează, altele pot părea chiar banale, dar este interesant că ansamblul e unul reuşit, are ceva de spus, chiar dacă nu este o poveste închegată. La Película infinita este mai mult despre felul de a privi lumea şi mai puţin despre coerenţă.
Sigur, există şi o doză de imperfecţiune în această tentativă îndrăzneaţă de a face cinema experimental, uneori parcă te întrebi de unde ai plecat şi unde ai ajuns în firul acţiunii (dacă îl putem numi astfel), e ca şi cum ai încerca să completezi un puzzle fără a avea certitudinea că te afli în posesia tuturor pieselor şi că ansamblul va fi vreodată completat pe deplin, dar (din punctul meu de vedere) tocmai în asta constă farmecul peliculei, nota sa distinctivă.
Deseori, fragmentele dintr-un film sunt întrerupte pentru a fi reluate ulterior, după prezentarea altor secvenţe din alte filme, ceea ce poate da senzaţia de discontinuitate.
Realizată de Leandro Listorti, La Película infinita surprinde prin originalitate şi concepţie, invitând spectatorul mai degrabă să-şi lărgească aria întrebărilor decât să găsească răspunsuri.
Fiindcă lumea, nu-i aşa?, este un mare mister, fie că o privim cinematografic sau nu.
