Filmul regizorului francez Cédric Kahn, nominalizat la Ursul de Aur 2018, este un film realist, pe alocuri dur, chiar dacă eroul ajunge să se izoleze într-un soi de mănăstire. Thomas este un fost consumator de droguri, care în urma şocului provocat de o supradoză decide să se lase şi ajunge într-o mică comunitate religioasă unde erau îndrumaţi cei ”cu probleme”, cei asemeni lui.
Desigur, trecerea bruscă la un regim spartan pare cam neverosimilă, însă realizatorii filmului sugerează astfel că numai printr-un sacrificiu, printr-o luptă continuă cu sine însuşi un tip ca Thomas (care de fapt poate fi oricare dintre noi) are o şansă în lupta nemiloasă cu drogurile.
Doar că Thomas este încă nepregătit. În momentul în care corul cântă, el tace, absent. Nu ştie dacă aparţine cu adevărat nici acestei noi lumi, nu ştie dacă ar trebui să se bucure.
O altă întrebare care se pune este dacă adresarea pe un ton oarecum forţat, într-o manieră scolastică, divinităţii este suficientă pentru a evita căderea în păcat.
Thomas ezită, şi spectatorul se va întreba curând dacă nu cumva va apărea un nou conflict în conştiinţa tânărului.
Neputând adera la un grup uniform care avea reguli ce semănau oarecum a sectă, Thomas are un acces de furie şi se hotărăşte să plece. Numai că este nevoit să rămână peste noapte la cei care îl îndrumaseră, şi Sybille, fiica acestora, îi arată o înţelegere şi chiar un dram de afecţiune pe care nu-l întâlnise la ceilalţi. Vorbindu-i-se mai pe limba lui, este convins să revină.
Numai că marele ”păcat” (dacă se poate spune astfel) al acelei comunităţi era că toţi deveneau asemănători, uniformi, depersonalizaţi, precum membrii unei secte. Transformarea nu venea din ceva profund, interior, nu apărea în urma unei revelaţii autentice, ci doar te confruntai cu un simplu enunţ: ”aşa este bine”.
Nimeni nu e perfect
Sentimentele faţă de Sybille, cu care are o relaţie, ”lecţia” primită de la o maică, ce citeşte în el că nu crede cu adevărat şi nu este fericit cu adevărat, şi că, într-un fel, deşi animat de cele mai bune intenţii, trăieşte în minciună, precum şi moartea unui coleg completează un tablou al conflictelor şi al suferinţelor, chiar dacă se lăsase de droguri.
Fiindcă aceasta este realitatea cu care ne confruntăm pe Pământ: nimeni nu este perfect, nimeni nu este ”doar bun” sau ”doar rău”, nimeni nu este scutit de suferinţă – şi în aceasta constă, cred, adevărata morală a filmului.
Proba cea mai importantă o dă pe munte, când este la un pas de moarte, dar rugându-se (cu toată sinceritatea de data aceasta) este salvat.
Poate un pic exagerată opţiunea sa din final de a încerca să devină preot şi să renunţe la tot ce este lumesc (nu spun că nu ar exista convertire sau recuperare, dar parcă ştacheta era cam sus). Însă tocmai fiindcă Thomas era, până la urmă, sortit unei meniri mai terestre (deşi nu era un om obişnuit) renunţă şi se întoarce la fata pe care o iubea.
Un film bun, peste medie, care ridică mai multe probleme – poate că aplică prea multe şabloane când vorbeşte despre ”bine”, în ansamblul său, dar merită din plin văzut, e un fel de replică cu erou masculin a cunoscutului ”Stations of the Cross”, regizat de Dietrich Brüggemann, premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu în 2014. Nu spun că e acelaşi lucru, e realizat diferit, dar abordează aceeaşi temă (în ce măsură un om obişnuit poate prelua mitul cristic) şi e cam de aceeaşi calitate – o calitate înaltă, cum din păcate găseşti mai rar astăzi. Se vede că e film de festival.
În rolul principal, Anthony Bajon joacă foarte bine, iar filmul, personal, îl notez cu 8.