”Lemonade”, debutul în lungmetraj al regizoarei Ioana Uricaru, film care a făcut ”valuri” anul trecut, a fost bine primit de critică: a câştigat Linxul de Aur pentru cel mai bun film în competiție, în cadrul FEST New Directors / New Films Festival de la Espinho din Portugalia. Lemonade a fost selecționat în peste 30 de festivaluri, achiziționat spre distribuție în 12 țări și a primit opt premii în festivaluri internaționale, printre care premiul pentru regie la Sarajevo Film Festival. A fost nominalizat la premiul pentru cel mai bun debut la Festivalul de la Berlin 2018 şi la cel mai bun film de debut în lungmetraj la Premiile Gopo 2019.
Înainte de a spune de ce mi-a plăcut acest film (chiar mi-a plăcut), să menţionez că m-a surprins oarecum premiul din Portugalia (în aparenţă a concurat cu filme care puteau fi considerate mai valoroase, dar nu mă pot pronunţa fiindcă nu le-am văzut, mi-am permis doar o presupunere), ceea ce ar putea duce la concluzia că filmul a fost supraapreciat, însă nu m-a mirat mai puţin decât ratarea Premiului Gopo la categoria amintită, unde câştigătorul pare o alegere discutabilă – adică sărim direct în extrema cealaltă.
Povestea este aparent simplă, Mara, o asistentă medicală româncă, se căsătoreşte cu un fost pacient, american, în încercarea de a obţine o carte verde pentru a lucra în SUA. Ea este o mamă de 30 de ani care trebuie să îi asigure viitorul băieţelului Dragoş, talentat, dar fără posibilităţi materiale prea mari.
Este şantajată de cel care trebuia să îi aprobe viza pentru America, acesta cerându-i în schimb anumite favoruri sexuale.
Un lucru ar fi putut strica, în acest context, filmul: prezentarea ”la extreme” a personajelor, adică fie excesiv de morale, fie excesiv de corupte. Punctul-cheie al acestei drame îl constituie realismul: nici eroina nu este chiar o ingenuă (deşi ne este prezentată, în fond, ca o femeie cinstită care luptă pentru copilul ei), dar nici americanul de la vize nu este vreun sfânt: dimpotrivă, ţinându-i un discurs dur despre corectitudine şi loialitate, se compromite singur, cerându-i servicii sexuale în schimbul acordării vizei.
Ce este, de fapt, acest miraj al traiului perfect şi fericit, decât o căutare a unui El Dorado modern, însă cu perspective destul de mari ca să nu obţii ceea ce ţi-ai dorit. Fireşte, nimeni nu vrea să trăiască în sărăcie, dar banii aduc oare fericirea? Iar obţinerea unui trai îmbelşugat se poate face fără compromisuri?
Filmul (o coproducţie România-Germania-Suedia-Canada) ne sugerează că nu. Cuprinsă de remuşcări, Mara îi povesteşte soţului întâmplarea cu funcţionarul american, declanşându-i acestuia o criză de furie şi de gelozie care se sfârşeşte rău, prin despărţire. Încearcă să obţină probe împotriva celui care o şantajase, dar nu are succes.
În cele din urmă, consultând un avocat de origine bosniacă, ajunge la un alt compromis.
Este mai mult decât evident un ”lanţ al slăbiciunilor” în care se dovedeşte că factorul moral este cel decisiv, indiferent pe teritoriul cărei ţări te-ai afla. Iar fericirea adevărată nu poate fi obţinută printr-o tranzacţie.
Pentru acest mesaj, convingător transmis, şi pentru (repet) realismul prezentării personajelor, consider filmul Ioanei Uricaru o reuşită.
Nu e vorba că ar avea un scenariu nemaiîntâlnit, ci că prezintă drama, până aproape de prăbuşire, a unei femei care încearcă să-şi asigure un trai mai bun făcând compromisuri minime.
Este bine că putem prezenta publicului nu neapărat un altfel de cinema, dar o viziune corectă asupra căutării sensului existenţial într-o lume care pare a-şi fi pierdut reperele şi valorile.
