Ultimele decenii au adus cinematografiei o avalanşă de producţii, nu toate de valoare autentică. Cum premiile trebuiau decernate în continuare, neexistând varianta unei ”pauze”, am asistat la crearea unor ierarhii discutabile, care au dat naştere unor polemici între cinefili. Ceea ce nu e un lucru rău în sine, dar poate crea confuzie.
Însă cel mai surprinzător mi s-a părut că există un număr neobişnuit de mare de ecranizări şi de remake-uri, la care se adaugă o mulţime de sequel-uri şi prequel-uri (care rareori se ridică la înălţimea producţiei originale). Nu trebuie să fii specialist ca să realizezi că o ecranizare implică doar o prelucrare a scenariului original, în timp ce un remake aproape că te scuteşte şi de asta.
Dacă adăugăm unele filme care au scenariu original, dar cu dialoguri atât de slabe încât te miri cum de au fost aprobate, impresia generală este că prezentul duce o lipsă acută de scenarişti de valoare (parcă mai mult în unele seriale pot fi găsiţi, deşi nici acolo nu este o regulă).
Intrigat, am stat de vorbă cu o persoană de vârsta a treia, care are cultură cinematografică, prezentându-i aceste aspecte şi punându-i întrebarea dacă şi înainte se proceda la fel. Mi s-a răspuns că şi înainte existau ecranizări (evident, cu toţii am văzut măcar Rebecca sau Pe aripile vântului), dar scenariile originale şi de calitate erau mult mai numeroase.
Sigur, nici prezentul nu duce lipsă de valori (vezi Lars von Trier, care semnează şi scenariul la Dogville şi Manderlay şi este co-scenarist la Breaking the Waves, sau Mateo Gil, care a colaborat cu Alejandro Amenabar la mai multe producţii, iar Leos Carax dă şi el o probă a talentului cu Holy Motors), dar impresia este că în momentul de faţă cinematografia este o industrie care produce pe bandă rulantă, însă partea cu scenaristica a rămas în urmă, ca în vorba aceea de duh în care fotbalistul atacă poarta, dar ”uită” să ia şi mingea cu el.
În plus, unele filme chiar nu au nevoie de un remake, iar multe cărţi sunt ruinate de ecranizare.
Introducerea în exces a unor ingrediente precum sexul sau violenţa, văzute ca un garant al succesului de casă, nu poate suplini lipsa unei poveşti foarte bine închegate şi ingenios realizate, iar ca să îţi iasă ceva (şi) din asta trebuie să te numeşti măcar Gaspar Noé sau amintitul Lars von Trier.
Nu am văzut recent premiatul la Cannes ”Titane”, aşa că ar fi incorect să-l includ în vreo categorie, dar din ce am citit până acum despre el, atât din sinopsisul propriu-zis, cât şi din păreri ale unor cinefili competenţi, am impresia că e vorba mai degrabă de ceva menit să şocheze cu orice preţ. Iar ceea ce ştiu sigur este că a avut patru scenarişti (între care şi regizoarea Julia Ducournau)!
Fireşte, lucrurile nu se opresc aici. Sunt convins că cinematograful va renaşte, inclusiv din punct de vedere al scenaristicii. Filmul nu e făcut să moară, dar pentru asta trebuie să se conştientizeze, inclusiv la nivel înalt, că nu este doar o industrie ca oricare alta, în care poţi să pui ce ingrediente vrei, că oricum se va vinde.
