Cuvântul “lirică” – “lyrique” în limba franceză – este de genul feminin, desemnând sentimente intime exprimate îndeosebi prin intermediul “poeziei” – un alt cuvânt aparţinând aceluiaşi gen gramatical în cele două limbi-surori. Trebuie, însă, recunoscut că în Antichitate şi Evul Mediu nu au existat creaţii feminine în versuri, spre deosebire de operele unei pleiade de vestiţi poeţi. Corecţia salutară a venit abia în timpurile moderne care parcă şi-ar fi adus aminte, după scurgerea multor veacuri, de frumoasa Muză a muzicii si poeziei lirice, Euterpe.
În cele ce urmează am elaborat o scurtă prezentare a unor lucrări poetice feminine în coordonate româneşti în perspectiva apropiatei “Zile Internaţionale a Femeii”/8 Martie:
*Carmen Sylva (1843-1916), Luptă (traducere de George Coşbuc): “Dacă sunt poet şi eu,/E c-am biruit în luptă/Cu oştiri întregi de demoni,/Cu puteri, vai, şi ale lumii/Şi ale sufletului meu./Ale focului văpăi/Arseră ale mele gene/Şi de sânge eu sunt cruntă/Şi albă şi de spuma mării/Şi strivită de oamenii răi./Moartea-n crâncenul război,/Vai, îmi fuse-aşa aproape./Iar în ochii mei ce arde/Şi ce fulger aşa jalnic:/Asta n-o înţelegeţi voi!”.
*Elena Farago (1878-1954), Cântec: “Cine-ar fi văzut frumosul/cerului senin de vară,/Dacă n-ar fi fost seninul/Din privirea de fecioară?/Cine-ar fi cântat slăvire/Îngerilor preacuraţi,/Dacă n-ar fi neprihana/Din obraji nevinovaţi?/Şi fără trandafiriul/Obrăjorilor frumoşi/Cine-ar fi ştiut vreodată/Trandafirii de sunt roşi?”.
*Elena Văcărescu (1868-1947), Patriei mele: “Iar dacă îţi devin străină/Şi cântecu-mi de început/Grăirea n-a ales, divină,/A plaiului ce m-a născut,/Seninul dulce grai în care/Lin, ruga, buzele-mi şoptesc,/O, patrie, putea-vei oare/Să-mi ierţi păcatul meu firesc?/Lua-vei viersul meu în seamă,/Grea munca-mi binecuvântând,/Cum îşi blagosloveşte-o mamă/Copiii mâine-n luptă stând.”.
*Iulia Haşdeu (1869-1888), Magdalena: “Când jalea vântului tomnatic/Prin desfrunziţii arbori trece,/Tu te gândeşti la baluri, doamnă,/Eu mă gândesc la soba rece./Când primii fluturi de zăpadă/Plutesc în zarea albicioasă,/Tu te gândeşti la rochii scumpe,/Eu mă gândesc că-s zdrenţuroasă./Şi când în nopţile de iarnă/Cânţi la clavirul tău, visând,/Tu te gândeşti că eşti iubită,/Eu mă gândesc c-o să mă vând.”.
Iulia Hașdeu Foto: By Unknown, 1886 – http://www.muzeulhasdeu.ro/imagini/img051.jpg, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=37181385
*Magda Isanos (1916-1944), Capricii: “S-apleacă primăvara pe fereşti,/Cu părul tot numai zulufi de soare,/Aşa cum stai în umbră şi zâmbeşti,/O fi crezut că gura ta-i o floare./Simţi răsuflarea ei cu iz de ploi/Şi iarba crudă scânteind sub coasă?/Să nu te mişti. Poate că intră-n casă./Vom prinde-o, să rămână printre noi./Ba nu, că – cine ştie – eşti în stare/Mai mult decât pe mine s-o iubeşti;/Şi-apoi îmi face rău atâta soare./Fii bun şi lasă storul la fereşti.”.
*Matilda Kugler-Poni (1851-1931), Numai o clipă: “Când ai pierdut în astă lume/Orice speranţă, orice dor,/Când ştii ce grabnic trece iarăşi/Tot ce-ai avea în viitor,/Atunci, nu ceri eternitatea/De la o floare ce-a-nflorit./De ea te bucuri cât trăieşte/Şi n-o mai plângi, de-a veştejit./Nu ceri credinţă neschimbată,/Nu ceri amor pân’ la mormânt,/Căci ştii că Raiul se coboară/Numai o clipă pe pământ.”.
*Veronica Micle (1850-1889), Şi dacă-un dor: “Şi dacă-un dor mai simt în piept/Când se iveşte luna,/E ca să nu te mai aştept/Şi azi ca’ntotdeauna./Şi mângâieri de mai pot fi/ Unei vieţi de jale/Ar fi de-a nu te întâlni/Nicicând în a mea cale./Iar fericită de eram/Să fiu în astă lume,/Pe tine nu te cunoşteam/Nici îţi ştiam de nume.”.
Veronica Micle Foto: cjcbn.ro
*Agatha Bacovia (1895-1981), Dorinţa: “Aş vrea tăcere multă, necurmată,/Sub un noian de flori să mă ascund;/În farmecul miresmelor de moarte/S-ascund tot ce dorit-am mai profund./Aş vrea un val enorm de nepăsare/Să mă înalţe peste-al vieţii gol./Cu înspumări de vis şi alinare/Să mă îngrop în el ca-ntr-un linţol./Apoi uitare multă, nesfârşită./Statuie împietrită să rămân/Ca o vestală tristă a durerii,/Sub sfărâmarea unui cult păgân.”.
*Ana Blandiana (n. 1942), O furnică poetă: “În timp ce scriu/Pe tocul meu/Se urcă o furnică./Ştie şi ştiu/Că n-are de ce/Să-i fie frică./Nici s-o alung,/Nici s-o omor/Nu-mi stă în fire./O singură nenorocire:/Fără s-o observ, din greşeală./S-o moi cu peniţa în cerneală/Şi să devină singura furnică albastră/De pe planeta noastră./Ba, dacă bea din cerneală un pic,/Nu se mai poate face nimic:/Devine singura furnică poetă/De pe planetă./Şi atunci, trebuie să fac cerere/Şi reclamaţie/Să fie primită (de greiere!)/În uniunea de creaţie.”.
*Constanţa Buzea (1941-2012), Un căţel dalmaţian: “- Spune, te rugăm frumos/Tu eşti trist sau somnoros?/- Nu vă mai miraţi de mine/Că sunt câine cu buline./Mă gândesc, de-acum un an,/De ce sunt dalmaţian?”.
*Maria Banuş (1914-1999), Nimic n-am spus: “Nimic n-am spus. Şi-atâta gingăşie/Şi-atâta frumuseţe să se piardă?/Cât nu-i târziu, cât viaţa-o să mă ardă,/Despre iubire poate tot voi scrie./Nu căţeluşe hămăind în zgardă,/Iubirea noastră fu, nici n-o să fie,/Ci pajura măiastră ce învie/Mereu, ca lăstărişul de sub bardă./Ştii tot. Tot ce-i al meu, e-al tău, iubite,/Ştii viaţa mea, ştiu gândurile tale,/Cu zbor înalt, prin vreme dobândite./O, meargă anii, meargă ei devale./Când toate păreau spuse şi trăite,/O melodie nouă-şi taie cale.”.
*Nina Cassian (1924-2014), Vântul şi steaua: “Da, sunt gata să fiu/vântul viclean, străveziu,/prevestind naufragii/şi apoi pe fantasticul cer/tot eu să fiu steaua de ger/pe care-o văzuseră magii./Da, sunt gata să sparg/corabia ta, catarg cu catarg/şi-apoi să aprind un luceafăr/care, pe ape blajine,/să te aducă spre mine/cu-ncredere, teafăr.”.
*Nora Iuga (n. 1931), Sunt oameni: “Sunt oameni de iarbă/care se iubesc în parcuri/şi paznicii trec să-i vadă./Sunt oameni de fier/care-şi spală trupul în flăcări/şi atingerea lor topeşte gratiile./Sunt oameni de pământ/care-şi lasă hainele în şifonier,/când se întâlnesc cu copacii,/pentru că hainele îi fac să se bâlbâie./Toţi pleacă la fel/ca pentru o plimbare în grădină,/lăsând în urma lor uşa larg deschisă.”.
*Veronica Porumbacu (1921-1977), Ah, stelele: “Toate îşi lasă umbra în lume:/o frunză, iubitul, un flutur, un nume/şi toate gustă lumina pământului,/până şi urmele vântului./Numai stelele, stelele n-au caldarâm,/nu lasă umbra pe niciun tărâm./Ah stelele, stelele!”.
*Alice Călugăru (1886-1933), Torsul: “Din odaie vin la vatră toţi motanii să s-adune/Şi-mpreună torc-un cântec parcă din ascunse strune,/Torc cu ochii-nchişi de lene lângă focul roş şi torsul/Lor se-ngână lung cu torsul fusului şi cu întorsul/Fir albastru depănat de rişchitorul cel din tindă./Vin la vatră toţi motanii somnoroşi să se întindă/Şi în murmurul de torsuri şi de fire-nvârtitoare,/Pe când valuri de zăpadă către geamuri cad uşoare,/Eu cu capul lângă mâţa sură care mie-mi toarce.”.
*Eta Boieriu (1923-1984), La oglindă: “Pe umeri pletele-mi curg râu,/şuviţele Gorgonei împletite/cu şerpi, a mele răsucind verzui,/la tâmple şi pe gâtul ca de sticlă/cuvinte-şerpi, inele gâtuind/lucios tulburătoarele podoabe/ce mă răsfrâng şi cele ce pălesc/răsfrântele în sinea mea de pâclă/din creştet lung şuvoi gâlgâietor,/şuviţele Gorgonei mătăsoase/şi ochiul fără noimă împietrind/zulufi, inele, bucle veninoase.”.
*Otilia Cazimir (1894-1967), Toamna: “Trece vântul prin copacii goi/Şi zvârle cu castane-n noi./Dar în liniştea din umbra lui,/Nu-i răspunde glasul nimănui./Doar o frunză-a mai foşnit, departe,/Ca o filă-ntoarsă dintr-o carte.”.
*Ileana Mălăncioiu (n. 1940), Legendă: “Stau într-un zid ca Ana lui Manole,/Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit/N-a visat nimic niciodată./El m-a închis într-un zid gata făcut,/În propriul său zid de apărare,/Ca să nu fiu nici înauntrul hotarelor lui,/Nici în afară./El visează abia acum la sfârşit/Şi umblă să mă scoată din piatră seacă,/Dar nu mai ştie unde m-a zidit.”.
