Cu prilejul Zilei Naționale a Lecturii, marcată în ziua de 15 februarie, dincolo de cuvenitul îndemn la lectură, poate că nu e lipsit de interes să ne punem întrebarea: ce ar fi mai bine să alegem, literatura clasică sau cea modernă?
Literatura autentică nu va pieri niciodată, indiferent de vicisitudinile epocii pe care o traversează. Marii scriitori au reflectat, de multe ori, în creațiile lor, probleme sociale sau politice, unii dintre ei plătind scump ”îndrăzneala” de a se situa contra curentului.
În prezent, unul nu foarte favorabil pentru piața cărții, deși interesul pentru literatură există, o întrebare legitimă care s-ar putea pune este: ce alegem? Literatura modernă sau cea clasică?
În ceea ce privește literatura clasică, principala prejudecată care trebuie depășită este aceea potrivit căreia aceasta ar fi ”depășită” în zilele noastre.
Nimic mai fals! În afara evidenței că genii precum Dostoievski, Tolstoi, Camus, Sartre, Hemingway ș.a. nu pot fi considerate ”perimate”, găsim în literatura clasică profunzimi și valențe care garantează prin ele însele perenitatea lucrărilor respective.
Voi ilustra teza cu două scurte extrase din E.A. Poe și Byron.
”Am contemplat priveliştea din faţa mea şi numai la vederea casei, a contururilor în care mi se înfăţişa acel domeniu – cu zidurile lui bătute de vânturi, cu ferestrele asemenea unor orbite goale, cu tufele rare de rogoz, cu cele câteva trunchiuri de copaci cărunţi şi gârbovi – m-a năpădit o sfârşeală fără margini, pe care n-aş putea să o compar mai bine cu altă senzaţie pământească decât cu visul de apoi al celui care se trezeşte din beţia de opiu – cu amara regăsire în viaţa de toate zilele, cu hâda şi treptata cădere a vălului. Era un fior de gheaţă, o scufundare, o dureroasă strângere a inimii, o întristare fără leac a minţii, pe care niciun imbold al închipuirii n-ar mai fi putut-o îndemna spre măreţie”. (E.A. Poe – Prăbuşirea Casei Usher).
”Dar dacă-n lumi mai bune-ajungi
Şi-ţi afli-n ele fericirea,
Dă-mi mie-o parte, să-mi alungi
Neliniştea şi pustiirea.
Învaţă-mă să rabd – iertând
Să fiu iertat: iubirea-ţi vie
Mi-a fost lumină pe pământ,
Speranţă-n ceruri va să-mi fie!”.
(G. Byron, ”Pentru Thyrza”, traducere de Petre Solomon)
”Dar steaua serii razele-i suave
Când le plecă spre falnicul, din urmă
Lăcaş străvechi al dragostei bolnave,
Simţi tristeţi ciudate-n piept că-i scurmă.
Tăia fregata valuri albe-n turmă
În umbra legendarului azi munte,
Nostalgic val lăsând mereu în urmă;
Şi sta melancolia să-şi înfrunte
Cu ochiul mai senin, mai limpezită frunte”.
(G. Byron, Childe Harold, ”Cântul al doilea”, fragment).
Așa ceva intră direct în eternitate, nu ai cum să te opui.
Este drept, unele texte, parcurse azi, pot părea scolastice, mai greu de înțeles de contemporani (îmi amintesc, în acest sens, de unele fragmente din ”Ultimul om”, de Mary Shelley, sau de anumite părți din creația lui Balzac).
Totuși, clasicii se citesc cu aceeași plăcere în operele lor reprezentative, iar una dintre capodoperele literaturii universale, ce atinge profunzimi care cu greu ar putea fi egalate sau întrecute, este ”Séraphita”, a aceluiași Honoré de Balzac, lucrare impecabilă artistic și cu substrat metafizic și ezoteric de excepție (din păcate, cel puțin la noi, deși a fost tipărită, nu a beneficiat de popularizarea pe care o merita).
De asemenea, opera dostoievskiană, ”Lupul de stepă” și ”Jocul cu mărgele de sticlă”, de Hermann Hesse, sau ”Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde, sunt doar câteva dintre multele exemple de lucrări care au trecut testul timpului și îl vor trece și în continuare, doar dacă omenirea nu se va îneca la un moment dat în propria decadență.
În ce privește literatura contemporană, schimbările de formă, viziunile moderniste, adaptate epocii, nu trebuie să impieteze asupra calității conținutului.
Sunt mulți autori moderni de succes care au reușit să îmbine pasiunea pentru scris cu reușita comercială și cu crearea unei mase de fani semnificative, ceea ce nu e deloc puțin lucru în zilele noastre.
Câteva nume care mi-au atras atenția: Olga Tokarczuk (laureată cu Nobel), Haruki Murakami (etern candidat, ca și Cărtărescu, la același titlu), Ismail Kadare, Stephen King, Michel Houellebecq, Hélène Grémillon (mai sunt oricum mulți alții pe o listă ce poate fi considerată de interes).
Formele noi pot face casă bună cu literatura de calitate:
„Fiecare carte este o ipostaziere a Cărții și se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omenești de dobândire a Adevărului Absolut și toate cărțile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestrați cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acel lucru. Și totul merită să fie descris. Nu doar viețile sfinților, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci și nașterea celui de-al șaptelea copil în familia unui țesător; secerișul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune și ziua în azilul din Nantes”. (Olga Tokarczuk – Călătoria oamenilor Cărții).
În prezent, trebuie doar un plus de atenție pentru ca nu cumva viziunea modernistă să alunece în frivolitate, în diluare de conținut, în lipsă de esență. Este un pericol potențial, și nu o regulă.
În concluzie, putem spune că nu trebuie să alegem o epocă sau alta, să eliminăm din preferințele noastre fie clasicul, fie modernul, ci, cu discernământ, să luăm din fiecare perioadă ceea ce este mai de valoare, să filtrăm după criteriul valoric, și nu după aparențe sau succes de casă.
Atât clasicul, cât și modernul au ceva de oferit celor dispuși să le recepteze.