Nu exagerez când spun că Foxtrot, distins cu Leul de Argint la Festivalul de la Veneţia, se numără printre cele mai bune filme ale anului 2017.
Înainte de a scrie câteva cuvinte despre el, trebuie să fac o precizare: este un film antirăzboi, este un film-manifest, dar m-a impresionat în primul rând fiindcă este film artistic, în adevăratul înţeles al cuvântului. Personajele au trăiri profunde, procese de conştiinţă, apar răsturnări de situaţie, este filmat bine, convingător. Vreau să spun: ar fi fost atât de uşor să faci o ”însăilătură” antirăzboi, dar mult mai greu de realizat e un film autentic.
Îmi este greu să mă refer la subiect fără să îl dezvălui, dar am să spun că această peliculă originală este în cea mai mare parte dramă, dar are şi câteva accente comice, ba chiar şi câteva secvenţe cu benzi desenate.
Indiferent cine cade victimă şi cine nu, esenţial este să înţelegem absurditatea războiului, faptul că fiecare viaţă omenească ar trebui să preţuiască pentru noi cât aurul, şi nu avantajele pe care le-am putea obţine dintr-o stare de conflict armat. Nu poţi demitiza mai eficient războiul decât parodiindu-l, şi ”Foxtrot” reuşeşte să facă acest lucru cu brio.
Este atât de uşor să devii din călău victimă şi viceversa, iar, deşi caracterul uman se judecă după cum reacţionezi în situaţii-limită (una dintre temele majore ale filmului), ar trebui să fie de la sine înţeles că trebuie să renunţăm să creăm noi înşine acele situaţii.
Fiindcă orice conflict militar sau stare de război este o astfel de situaţie-limită cu efect de bumerang, creat de om împotriva omului.
Repet că filmul nu este unul de propagandă, cum s-ar putea crede înainte de a-l vedea, ci unul artistic, care ridică nenumărate probleme.
Absurditatea ”măsurilor” luate de autorităţi pentru a compensa pierderea unei vieţi omeneşti atinge cote maxime.
Foarte bine sunt redate conflictele şi traumele din familia părinţilor lui Jonathan, iar pretextul dansului foxtrot (care, de altfel, dă şi titlul filmului) este, pe lângă un element care transmite că pulsul vieţii trebuie să învingă morbiditatea şi cinismul, şi un fel de mit al lui Sisif actualizat, fiindcă ne vom trezi mereu în aceleaşi situaţii, dacă nu ne învăţăm lecţia de viaţă (budiştii ar numi-o karmică).
Finalul, pe care de asemenea nu îl fac cunoscut, pentru a nu strica surpriza celor care nu au văzut filmul, este unul cu adevărat genial, apoteotic.
Un film de văzut şi revăzut, căruia nu îi reproşez decât unele (puţine) dialoguri şi scene pe care le consider discutabile.
