Cu restricţiile continuând, cea mai bună alegere pentru cinefili sunt site-urile de streaming. Iată că şi pentru iubitorii de teatru s-a găsit o soluţie, încă la început, dar cu perspective de lărgire a conţinutului (puteţi găsi piese atât clasice, cât şi moderne), pe platforma https://e-theatrum.com/ . Vă propunem câteva impresii după vizionarea adaptării după Nabokov în regia Monicăi Pop, ”Lo-li-ta”.
După părerea mea, două ar fi fost capcanele în care ar fi putut cădea o adaptare pentru teatru după celebrul roman ”Lolita”, al lui Vladimir Nabokov, mai ales în condiţiile în care, se ştie, destui regizori şi scenarişti ruinează originalul prin prelucrări lipsite de har şi care dovedesc că nu au înţeles subiectul.
În primul rând, ar fi putut să devieze substanţial de la opera originală, transformând-o în cu totul altceva şi păstrând doar titlul, pentru a atrage publicul avid de a vedea transpusă o lucrare cunoscută (exemplele din zona cinematografiei actuale sunt nenumărate, ba chiar am asistat la o astfel de tentativă şi în teatrul după Ibsen).
Apoi, având în vedere dorinţa de a şoca a unora (sau de a îşi asigura succesul comercial prin orice mijloace), o asemenea piesă ar fi putut lesne aluneca în erotism vulgar, în trivialitate.
Tânăra regizoare Monica Pop dă dovadă de o (poate pentru unii surprinzătoare) maturitate şi face o punere în scenă aproape perfectă. Deşi este scris limpede ”adaptare după Nabokov”, piesa ”Lo-li-ta – A lo-ve story” respectă în proporţie foarte mare scrierea originală, redându-i întocmai esenţa, iar părţile să le numim adaptate (minoritare în subiect) nu deranjează nicicum (cel puţin pe mine nu m-au deranjat).
Pe urmă, ”călcâiul lui Achile” numit erotism este la fel de bine fructificat scenic. Lolita (interpretată excelent de Beatrice Rubică) este, fără îndoială, seducătoare, impertinentă şi şăgalnică, la fel ca în scrierea originală, dar latura senzuală nu alunecă deloc în kitsch sau vulgaritate.
Marcela Motoc, în rolul mamei, este de asemenea convingătoare, ştiind să penduleze între accesele de afecţiune şi crizele de femeie trădată, părăsită într-un mod care face rolul credibil, apropiat de personajul original.
Humbert (rol magistral făcut de Gelu Niţu) nu este un bătrân libidinos care să îţi repugne, ci, de asemenea păstrând spiritul pe care l-a dorit Nabokov, un intelectual atras într-un joc al pierzaniei de farmecele tinerei ”nimfete”, un bărbat hipnotizat atât de obiectul atracţiei sale fatale, cât şi de aburii geloziei pe care numai cineva care a iubit cu pasiune îi poate înţelege.
În acest sens, sunt elocvente scenele în care Humbert este singur pe scenă, învăluit de acordurile unei muzici stranii, ameţitoare (coloana sonoră îi aparţine lui Alexandru Suciu). Acolo se vede (subînţeles) că Humbert este sedus nu doar de nurii tinerei sale fete vitrege, ci şi de propria imaginaţie, este un personaj care se confruntă frecvent cu propriii demoni.
”Lo-li-ta” este povestea unei iubiri imposibile, fiindcă protagoniştii aparţin unor lumi, epoci şi culturi diferite.
Un alt lucru care este realizat inspirat este gradarea tensiunii dramatice. De la scenele iniţiale, de joacă, seducţie, atracţie în primul rând carnală se ajunge la disperare, nebunie, gelozie, în cele din urmă crimă.
Beatrice Rubică intră excelent în noua ipostază a Lolitei, cea ajunsă la o relativă maturitate, purtând în pântece pruncul unui alt bărbat, mai indiferentă şi mai insensibilă la patosul declaraţiilor lui Humbert decât oricând.
Iar Gelu Niţu şi Ştefan Velniciuc, în scena finală, oferă un recital demn de piesele shakespeariene.
Mulţi se întreabă încotro se îndreaptă dramaturgia românească, nu doar în condiţiile pandemiei şi ale bătăii de joc pe care actorii şi regizorii trebuie uneori să o îndure (de exemplu, ca artiştii independenţi să restituie aproape jumătate din suma primită ca ajutor pe timp de pandemie, în situaţia în care restricţiile încă funcţionează, conform mai multor surse), dar şi ale alunecării unora dintre piese într-o zonă a comercialului (un subiect de asemenea delicat, fiindcă o parte a publicului are tendinţe oscilante).
Prin asemenea realizări, Teatrul Apropo (un centru cultural independent care prezintă publicului spectacole de teatru contemporan și reinterpretări ale operelor clasice în cheie modernă, de la comedii de mare succes la drame din actualitatea imediată), demonstrează cu brio că se poate îndrepta în direcţia corectă.
Dar trebuie susţinut, ca şi restul teatrelor, ca să nu moară.
De fiecare dintre noi.
