Insuportabila uşurătate de a dicta

…Această parafrazare aparent lipsită de sens a titlului cunoscutului roman de Milan Kundera mi se pare cea mai potrivită, totuşi, pentru a ilustra conţinutul tabletei de faţă. Însă va trebui să explic de ce.

Personal, am trăit (până în prezent) sub două dictaturi: dictatura lui Ceauşescu şi dictatura majorităţii. Şi am rămas cu la fel de multe traume după ambele.

Despre prima nu are rost să amintesc, decât poate pentru cei tineri, fiindcă restul au trăit-o, cu toţii, şi cu aceleaşi consecinţe dramatice, uneori chiar tragice.

În general, lideri ca Ceauşescu sau oricare alt dictator nu aveau niciun soi de scrupul şi nu se gândeau la consecinţele acţiunilor lor decât în măsura în care le satisfăceau interesele. Efectele asupra maselor erau cantitate neglijabilă. Odată decretul dat (sau ordinul îndeplinit), nu mai puteai face nimic: erai ca prins într-o plasă de păianjen, fără nicio scăpare.

Însă (că tot am citit recent ”Înţelepciunea nebunului”, de Lion Feuchtwanger), aşa-numita revanşă, puterea maselor, a avut efectul scontat sau a degenerat în altceva? Revoluţia franceză a marcat declinul monarhiei şi bisericii şi apariţia democraţiei şi naţionalismului. Bun.

Şi la noi?

Ştim cu toţii că unele structuri nu au căzut, de fapt, niciodată. Dar nu la ele vreau să mă refer, deşi e important, ci la paradoxala înlocuire a dictaturii unei minorităţi cu dictatura unei majorităţi.

Un principiu nu poate fi aplicat corect decât dacă este înţeles corect. Or, prin tam-tam-ul făcut în jurul ideii de ”apărare a democraţiei”, inclusiv cu ajutorul presei, celebrul ”câine de pază”, a fost luat acest termen şi suprapus în mod fals peste cel de ”dreptate absolută”.

Ce înseamnă, conform dicţionarului, democraţie? ”Formă de organizare și de conducere politică a societății, bazată pe principiul exercitării puterii de către popor”. Nu vreau cu niciun chip să se repete atrocităţile în care poporul a fost oprimat, subjugat, schingiuit. Dar voinţa poporului sau a majorităţii nu echivalează cu dreptatea absolută.

Pentru mine, ca intelectual, dar şi simplu cetăţean, asta înseamnă: să văd cele mai aberante emisiuni de divertisment sau de informaţie, cele mai paranoice dezbateri, cele mai sinistre evenimente (ex. înmormântări sau catastrofe), non-stop, în cazul în care am proasta inspiraţie de a deschide televizorul. Să văd, ”live”, cum la ora la care era programată difuzarea unui meci din campionatul de fotbal al Franţei, fără absolut niciun anunţ prealabil, pe canalul respectiv se transmite un meci din campionatul Spaniei, iar partida programată iniţial nu a fost reprogramată pe un alt canal la aceeaşi oră şi nici imediat după încheierea meciului din Spania. Să nu mai am la ce să mă uit pe canalul de filme de artă Cinemax 2, care după un început mai mult decât promiţător, a început să dea câteva filme de artă dimineaţa, că tot nu se uită nimeni, iar seara (cu unele mici excepţii) să ruleze filme de importanţă minoră. Asta ca să nu spun ce filme se pot vedea pe alte canale. Să accept că libertatea a ajuns, în România, să-ţi fie teamă să ieşi pe stradă după lăsarea întunericului.

De ce spun toate astea? Fiindcă, dincolo de proasta inspiraţie sau de incompetenţa unui patron de post tv, toate acestea se subsumează gustului majorităţii. Aduce rating accidentul rutier? Băgăm. Se uită toată lumea la femei în bikini? Băgăm. Aduce rating dezbaterea paranoică sau divertismentul ordinar? Băgăm. A plătit ”bizonul” (nu Gnohere, ci abonatul) abonamentul tv? Dă-i Spania, că se uită mai mulţi şi facem rating, lasă Ligue 1, chiar dacă Franţa a ieşit campioană mondială. Vrea cineva să vadă Bergman, Tarkovski sau Tornatore? Câţiva frecangii, lasă, nu merită efortul.

Şi aşa mai departe, de la banalele emisiuni până la lucruri cu mult mai grave, cum ar fi educarea generaţiei următoare, stabilirea unui sistem de valori, culturalizarea maselor.

Desigur, nu am vorbit aici de voinţa maselor, ci de gustul maselor. Dar calea de la a-ţi plăcea ceva până la a-ţi impune voinţa pentru a-l obţine e teribil de scurtă.

Ar mai fi însă de spus ceva, pentru deplina corectitudine: poporul, din patru în patru ani, votează. Pentru că nu el conduce direct, ci alege pe cineva care să-i reprezinte interesele.

Ei bine, din 1990 şi până acum, acest popor a fost păcălit atât de bine şi de subtil (şi nu mă refer, din păcate, la o singură culoare politică, ci la toate) încât a ieşit ceea ce vedeţi.

Nu voi spune, precum Maria Antoaneta, ”dacă nu au pâine, să mănânce cozonac”, pentru că m-ar paşte tot ghilotina. Însă aş avea dreptate într-un singur sens: trebuie să ne hrănim cu altceva.

A mai rămas o singură dictatură neexperimentată până în prezent: ”Dictatura” (cu ghilimelele de rigoare) lui Dumnezeu, aşa cum a fost văzută de Sartre în ”Diavolul şi bunul Dumnezeu”. Dar asta e filosofie.

- PROMO - img

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW