Ecranizare după Cehov, filmul ”Salonul nr. 6” de Karen Şahnazarov (reprezentant de marcă al școlii de film ruse, filmele sale fiind unanim apreciate de critica internațională și obținând numeroase premii la festivalurile internaționale) este, înainte de toate, o dramă a dezrădăcinării, a înstrăinării. Pacienţii unui spital psihiatric, fostă mănăstire, oameni simpli proveniţi din familii cu probleme, se află într-o continuă căutare nu numai a fericirii (Voltaire spunea că ”lumea aceasta, teatru de orgolii şi de suferinţă, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire” – ceea ce se întâmplă şi cu cei internaţi la spitalul psihiatric, n.n.), dar şi a propriei identităţi, încearcă să-şi regăsească sinele abuzat şi pierdut.
Însă drama lor este drama umană, în general. De la început, un medic psihiatru afirmă că ”Graniţa dintre afecţiune psihică şi normalitate este extrem de iluzorie. Ar fi corect să spunem că toţi, de fapt, suferim de forme diverse de afecţiuni psihice… De forme uşoare”.
Ne sunt prezentate diferite cazuri, de la un pacient care era, totodată, şi pictor de avangardă, până la altul care se credea iradiat de vecini.
Doctorul Raghin, un intelectual, se află în căutarea cuiva cu care să poată purta o discuţie la nivelul său (va afirma, mai târziu – savuroasă replică – ”în tot oraşul am găsit un singur om inteligent, şi acela este nebun”).
Din conversaţiile medicului cu un pacient aparte (pe care de altfel se bazează întregul film), se deduce faptul că amândoi se aflau în căutarea unei societăţi ideale, în care nici casele de nebuni, nici închisorile să nu mai existe – mai precis, existenţa lor să nu mai fie necesară. Însă amândoi ştiau că vorbesc despre o utopie.
Ba mai mult, din dialogurile medicului cu pacientul (care era temător şi suferea de mania persecuţiei, dar era un om extrem de inteligent) reiese că amândurora viaţa li se părea atât de imperfectă, încât un ultim refugiu ar fi putut fi doar nemurirea sufletului – în care doctorul spune însă că nu crede.
Uneori e un pic didactic, demonstrativ (însă nu în exces şi nu într-un mod vădit deranjant), dar filmul lui Şahnazarov impresionează prin dialogurile rafinate, prin căutarea aproape disperată a salvării omului de la pieire (fie că aceasta este din cauza sorţii sau a actelor proprii), printr-o aspiraţie ferventă la regăsirea umanităţii, chiar dacă aceasta se face tocmai prin contrast, prin prezentarea rătăcirilor minţii şi ale sufletului.
Medicul ajunge în cele din urmă internat în spital, incapabil să se pună în acord cu sine însuşi şi să găsească mutarea câştigătoare în faţa vieţii, pe care o vede ca pe o ”capcană perfidă”.
Însă, neîntâmplător, în final apare pentru prima dată interacţiunea celor doi cu reprezentantele sexului opus, materializată printr-un dans cu prilejul sărbătoririi Anului Nou, tandreţe dusă mai departe şi de râsetele inocente ale unor copii. Astfel, ni se sugerează că acolo unde raţiunea, analiza rece dau greş numai iubirea poate învinge (temă întâlnită, desigur, în mai multe creaţii artistice).
