Citeam, în ”Creionul de tâmplărie” al lui Mircea Cărtărescu, mai multe consideraţii foarte interesante despre condiţia de scriitor. Cărtărescu afirma, cu realism şi modestie, că termenul de scriitor ”nu poate fi altceva decât un omagiu, meritat sau nu, pe care ţi-l aduc alţii, şi care trebuie primit cu smerenie şi imensă recunoştinţă”. Iar ”să te lauzi tu însuţi cu acest atribut (…) este trist şi ridicol”. Autorul spune că nu se consideră scriitor, ci un om care scrie, şi îl citează pe J.D Salinger, prin vocea unuia dintre personaje, care afirmă, într-un dialog, că scrisul nu poate fi o profesie, ci trebuie să fie o religie, astfel sintagma ”scriitor profesionist” pierzându-şi sensul.
Mărturisesc că nu mi se pare o impietate să te autodefineşti ca scriitor şi, totodată, să-ţi asumi şi unele responsabilităţi aferente, câtă vreme asta faci: scrii. Şi chiar dacă nu scrii perfect.
Dar în sensul în care înţelegi prin scriitor ceea ce înţelegea personajul lui Salinger prin ”scriitor profesionist”, sunt întru totul de acord. Noţiunea de scriitor profesionist îmi apare ca o aberaţie, uneori mi se pare că e preferabil să îţi închei viaţa în anonimat, dar să laşi totuşi posterităţii ceva, decât să semnezi un ”contract” de scriitor (şi înţeleg că şi Mircea Cărtărescu consideră la fel, chiar dacă, desigur, pentru domnia sa ar fi de acum imposibil să rămână un anonim, dar afirmă undeva că nu a avut niciodată un agent literar).
Trebuie însă să explic un pic afirmaţiile mele.
Consider (ca şi Salinger, ca şi Cărtărescu) că scrisul trebuie să fie o religie. Un act complex, un drum spre mântuirea şi eliberarea individuală, o poartă către absolut.
În aceste condiţii, a negocia cu îndârjire un contract, a avea un agent, a intra în ”industria” scrisului mi se pare drumul cel mai sigur către pierzanie.
Nu poţi, ca scriitor, să te angajezi să dai tiparului atâtea cărţi pe an sau pe o anumită perioadă şi, mai ales, să scrii ceea ce vrea publicul să citească. Este un act sinucigaş. Inspiraţia te poate părăsi exact când trebuie să-i predai editorului un nou manuscris (conform contractului), iar publicul poate să vrea, la un moment dat, sânge şi sex, şi tu va trebui să i le livrezi (tot conform contractului).
Un scriitor autentic are o poveste de spus, o poveste cu implicaţii profunde în viaţa şi în universul intim al cititorului, trebuie să deschidă acea poartă către absolut despre care vorbeam mai devreme.
Şi asta nu o poate face printr-un contract. Prin ”afilierea” la o industrie.
În egală măsură, nu orice înşiruire pe care o pune pe hârtie, chiar la adăpostul unei misiuni asumate şi a dorinţei de a fi original, poate fi numită literatură. După părerea mea, scriitorul autentic trebuie să se ferească de aceste extreme: să fie sclavul gusturilor cititorului şi al intereselor editorului sau să fie convins că orice pune pe hârtie este o creaţie comparabilă cu cea divină.
Desigur, în practică e foarte greu. Trebuie, practic, să-ţi asumi un fel de misiune de voluntariat, şi asta nu o poţi face decât dacă te poţi întreţine din altceva. Trebuie să scrii pentru plăcerea de a scrie, şi nu pentru atingerea scopului de a deveni celebru.
Dar, având în vedere misiunea adevărată pe care o are un scriitor pe Pământ, reprezintă un sacrificiu care merită făcut.
(Fireşte, nu am nimic împotriva celor care reuşesc să se adapteze, să scrie bine şi să devină şi celebri, dar aceasta este viziunea mea asupra scrisului).
Puţin mai încolo, autorul ridică o problemă cel puţin la fel de interesantă, anume în ce măsură creaţia artistică ne aparţine, dacă suntem creatori sau intermediari. Desigur, dacă admitem că ”un om care scrie levitează deasupra minţii lui”, ne dăm seama că darul creaţiei i-a fost dat şi este în bună măsură responsabil de ce face cu acest dar. Este un om care a primit şi trebuie să dea mai departe.
Însă dacă luăm în discuţie afirmaţia că ”noi nu creăm frumuseţe, suntem doar poarta de intrare a frumuseţii în lume”, ”suntem doar instrumentul de scris”, este foarte frumos spus (şi coincide cu o părere proprie, conform căreia artistul este ca un fir conductor între Cer şi Pământ, între sferele înalte şi teluric), însă aş îndrăzni să cred că totuşi marii artişti au şi creat frumuseţe, iar opera în bună măsură le aparţine. Adică vreau să spun că, de exemplu, Lucian Blaga în ”Poemele luminii” şi în alte scrieri sau Fiodor Dostoievski în romanele sale nu au făcut doar o descriere, un automatism, ci au trecut prin filtrul minţii lor de geniu şi al sufletului rafinat mesajul celest, creând astfel capodopere. Nu putea altcineva decât Blaga să scrie ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi nici altcineva decât Dostoievski să le dea viaţă lui Mîşkin sau lui Raskolnikov.
Frumuseţea care va salva lumea nu e, într-adevăr, creaţia lui Dostoievski, dar e viziunea sa. Crezul său.
Desigur, rămâne valabil că nu ne putem atribui merite pe care nu le avem. Câtă vreme ne vom crede Dumnezei, vom crea o Apocalipsă în loc de a obţine calea către mântuire.
Foto: By Heather Horton – http://heatherhorton.com/headshot/, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=89217480
