Fiindcă am primit în apropierea Zilei Micii Uniri romanul „Poezie și Agonie – Tinerețea poetului”, autor Al. Florin Țene, editura „Napoca Star” Cluj Napoca, 2025, m-am văzut îndatorat să scriu câteva considerații despre acest prim roman al începutului de an, mai ales că l-am citit dintr-o suflare și știam modul personal, plăcut, de a relata al marelui scriitor clujean.
Romanul, așa cum scrie în prefața cărții Liliana Moldovan, este despre: „…portretul scriitorului ideal, al cărui destin este dominat de dansul dintre agonie și extaz. Cu mintea măcinată de întrebările existențiale specifice adolescenței și tinereții, dar cu sufletul pregătit pentru zborul spre atrăgătorul și magicul cer al literaturii, eroul cărții, Mircea Tănăsescu devine prototipul poetului înzestrat cu un talent sclipitor, dar care adoptă o dualistă filosofie de viață, ce îl obligă să se penduleze între nevoia de supraviețuire și arzătoarea dorință de a-și parcurge propria cale spre împărăția poeziei”.
Subiectul (pe scurt) este despre tânărul Mircea Tănăsescu, orfan de mamă și cu un tată alcoolic și leneș, care, se pare, s-a născut într-o zodie potrivnică. Alungat de acasă de propriul tată, elevul de liceu ajunge în București, se înscrie la Colegiul „Gheorghe Lazăr”, învață să fie un învingător și „pornește pe drumul spre afirmare în lumea literaturii”.
Capitolul I numit sugestiv „Dă-l dracu de citit, treci la sapă” ne spune filosofia părintelui său, fiindcă acesta îi spunea: „De câte ori te văd cu cartea în mână îmi vine să mor. Hai! Ia sapa și prășește porumbul ală din grădină că nu a plouat de mult! Să știi de la mine…o prașilă e ca o ploaie bună”.
Capitolul II, cu titlul „Nu îți e rușine să iei mai multă anafură!?” ni-l prezintă pe Mircea, personajul central al romanului mergând la biserică și avem parte de prima poezie a lui Al. Florin Țene din roman, o poezie despre Crăciun, de o sensibilitate aparte: „Ninge ca în baladele noastre/ În păduri seculare se aprind astre/ Coborâte pe crengi, venite de sus/ În sufletele noastre născând pe Iisus.// E Crăciunul și cerul naște uimiri,/ Ne pune Domnul în ochi alte priviri,/ Nostalgia aprinde vinovății spre apus/ Când în sufletele noastre se naște Iisus” („În sufletul nostru s-a născut Iisus”).
Capitolul III „Pleacă de-acasă că-ți tai picioarele!” debutează cu cearta dintre tată și fiu iar dialogul dintre cei doi este elocvent: -Nu te supăra, dar tot anul școlar mi-ai băut bursa…/- Păi stai în casa mea. Nu plătești chirie, nu plătești nimic…Și mai vrei și banii!?/- Banii sunt dați pentru învățătura mea!/- Bă! Să nu mă judeci pe mine! Eu te-am făcut, eu te omor!”. Despărțirea pentru Mircea era dureroasă, fiindcă lăsa în urma lui o lume iar satul natal era „…precum pielea pe care mă învelește. Cum pot trăi fără piele?”. Acum publică și primele poezii pe care preotul satului le pune la „Avizierul” bisericii, dar lucrul acesta trecea în plan secundar datorită plecării și dezrădăcinării.
Capitolul IV „Feciorule, să ai noroc în București” sunt spuse din inimă de către văduva Maria căruia tânărul îi taie lemnele și primește „mas” (loc de dormit), mâncare și un ceas marca „Popeda” al răposatului soț, în drumul lui spre București.
Capitolul V numit „Tinere, de boala Poeziei nu o să scapi până mori” și Capitolul VI „Tinere, de Poezie nu o să scapi decât când vei muri” (titluri cumva apropiate) ni-l prezintă pe Mircea înscriindu-se în ultima clasă la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Al. Florin Țene ne prezintă (pagini cu totul inedite) Uniunea Scriitorilor din România, succesoarea Societății Scriitorilor Români (S.S.R.) despre întâlnirile de neuitat cu scriitori celebri sau cel puțin în vogă în acea perioadă a socialismului feroce impus de Ceaușescu: Mihai Beniuc, Radu Albala ori Nicolae Manolescu, despre munca la redacția unui ziar important, dar și munca de sisif ca tipograf. Tot acum începe povestea de dragoste cu Liliana, profesoara de limba și literatura română, care ulterior, îi va deveni soție.
Capitolul VII numit „Poetul privește cu un ochi spre esența limbii și cu celălalt spre poezie” ni-l prezintă pe Mircea ca un învingător. A luat primul salariu și-și permite mici răsfățuri: un radio ”Tuning!, o trusă de barberit, apă de colonie, o sticluță de parfum și un telemobil. Ar fi vrut să-i telefoneze tatei iar nostalgia și tristețea i-a umplut sufletul. Se pare că nu putem să le avem pe toate deodată…Întâlnirea cu Arafat, colegul de cameră din cămin a fost benefică fiindcă la dus la Riyad, în Arabia Saudită, unde a debutat cu un volum de poezii scrise în limba arabă. Mircea începe să viseze cu ochii deschiși: „Când voi strânge bani, fac un împrumut și cumpăr o tipografie și o editură. Voi scoate cărți de poezie și voi strânge în jurul meu pe toți ai mei.”.
Capitolul VIII „Mircea ești fiul meu din cuvânt, ești taina Mirului din numele tău” ne prezintă un Mircea care are grijă de Radu, cel care-l „adoptă ca fiu. Ne prezintă cu lux de amănunte plecarea în lumea arabă și tipărirea volumului, cu bani de la Cultură din Arabia Saudită. Titlul cărții?! Nemaipomenit! „Răbdarea cuvântului”. Așadar tânărul Mircea debutează în Arabia Saudită și nu în România, cum o fac majoritatea poeților români!
Capitolul IX „Totul e a dumitale! Să le stăpânești sănătos” debutează cu sosirea lui Mircea la București, întoarcerea la editura „Carmen” unde lucra și vizionarea la TV a știrilor care vorbeau despre „…contradicții dintre partidele care nu veneau cu nicio soluție pentru redresarea economiei și ridicarea nivelului de trai”.
Capitolul X „Domnule ministru, prin poezie nu se îmbogățește nimeni! Dar, trebuie făcut ceva ca Poetul să trăiască decent!” are un titlu mereu actual. Poetul ar trebui să trăiască decent din opera sa, dar în România încă nu se poate și sunt slabe speranțe să revenim la statutul și viața trăită în anii 1960-1989, asta o spun eu dar și Al Florin Țene dacă urmărești cu atenție firul epic al romanului „POEZIE ȘI AGONIE – Tinerețea poetului”. Mircea își ia carnetul de șofer, diploma de licență și își lansează volumul de poezii „Răzbunarea cuvântului”, la librăria „Mihai Eminescu” iar despre volum vorbesc cunoscuții Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Așa cum am spus și mai înainte, romanul are intercalate mai multe poezii ale autorului, deosebit de valoroase printre care și poezia „Poetul”: „S-a întors poetul pe strada copilăriei/ Și e o altă adresă pe casa lui/ Bronzul toamnei sună în frunza viei/ Și galbenul scrisorilor a trecut în gutui.”. Ni se amintește de Ziua Limbii Române, unde propunerea legislativă a fost inițiată de către Al. Florin Țene, Ligya Diaconescu și Corneliu Leu, cărora le aducem mulțumiri și noi din acest colț de pagină.
Capitolul XI „Fiule, tu ești cel mai frumos poem al viitorului” cred că n-are nevoie de nici o explicație suplimentară. Poate doar să-l citez pe autor: „-Da! Iubită! Abia acum mănânc și eu ceva…Am grijă! Doamne ferește! Nu mă îmbolnăvesc…Ce?! Gravidă? Ce mă bucur! Să ai grijă de tine. Să nu faci eforturi…Tata? Mă bucur că te ajută. În 6 luni?! De ce nu mi-ai spus până acum? Să nu mă sperii!? Mă bucur. Sunt fericit. Când o să fie, să naști, te duc la Maternitatea Polizu. Am acolo un medic scriitor, căruia i-am publicat o carte. Să te culci mai devreme…Noapte bună, iubită! Te iuuuubeeesssccc!”.
Romanul „Poezie și Agonie – Tinerețea poetului” este o filă importantă din viața autorului, cu bune și rele, ca-n viață iar de la Poezie, adică de la forma supremă a manifestării umane până la agonie nu este decât un pas. Grigore Vieru afirma că „Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.” și nu putem să-l contrazicem, deși eu nu cred într-o definiție a acesteia. Acest roman, îndrăznesc să spun, este un roman autobiografic deoarece lecturând paginile eu mi-l închipuiam pe tânărul, vigurosul, înaltul și mereu sentimentalul și îndrăgostitul de frumos și poezie Al Florin Țene. Remarc înțelepciunea în alegerea titlurilor celor 11 capitole, titluri-reper, ca pietre de hotar al întregului roman, ce trasează linia principală și fluidizează povestea personajului Mircea. Romanul cu fir epic, liric, axiomatic este și o frescă a perioadei comuniste și o scurtă perioadă de după 1989, un roman-document al celor două „lumi” trăite de Mircea și de români.
Și prin acest nou roman, Al. Florin Țene ne dovedește o putere creatoare de invidiat, îi îndeamnă pe confrați să scrie cu curaj și autocenzură, prin propriul exemplu. De altfel prietenul Răzvan Ducan îl consideră pe maestru Al. Florin Țene un „LORD SENIOR AL SCRISULUI DE SUBSTANȚĂ” iar senior editorul Johnny Ciatloș Deak îl consideră „UN STRĂJER AL LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE”!
Vă rog să primiți și felicitările mele! Cu plecăciune,
Gelu DRAGOȘ, UZPR
