Michael Cunningham, autorul celebrului roman ”Orele” (distins cu Premiul Pulitzer pentru ficţiune), după care s-a făcut o foarte de succes ecranizare, cu Nicole Kidman, Julianne Moore, Meryl Streep şi Ed Harris în distribuţie, scriitorul american apărând şi el într-un rol episodic, este preocupat de latura psihologică a personajelor sale şi îşi pune foarte multe întrebări existenţiale.
Iată ce teribilă confesiune face în ”Crăiasa Zăpezii”, roman publicat în 2014 (nicio legătură cu basmul lui Andersen!):
„Am renunţat la nevoia de a fi important. (….). Dar a renunţa la împlinirea unor ambiţii lumeşti nu e acelaşi lucru cu a înceta să te mai simţi un ratat din cauză că nu le-ai împlinit. Mă întreb dacă ăsta a fost înţelesul luminii. Adică cineva veghează asupra ta, nu e nevoie să ajungi important şi să-ţi vezi poza în toate revistele”.
Un fragment absolut minunat, care va convinge, cred, orice cititor să cumpere cartea (deşi nu absolut toată cartea este la acest nivel), redă un fel de autoportret cu iz metafizic al eroinei:
„Că este capabilă să-şi ţină întreaga fiinţă în palma deschisă şi să spună: iată-mă, iată cufărul de aur pe care l-am deschis printr-o şmecherie, cu toate sertăraşele lui secrete şi cu fundul lui dublu: iată-mi onoarea şi generozitatea, iată-mi rănile şi spaimele, cele reale şi cele imaginare; iată ce văd şi ce gândesc şi ce simt, iată-mi agerimea şi speranţa şi felul de a mă exprima; iată… eul meu, entitatea tangibilă, dar embrionară, care freamătă şi murmură în trupul meu, miezul care pur şi simplu există, acea parte care găseşte că este minunat şi uimitor şi straniu să fii o femeie numită Liz care locuieşte în Brooklyn şi are un magazin; acel ceva nenumit şi de nenumit; acel ceva pe care Dumnezeu îl va recunoaşte după ce trupul va fi pierit”.
Cunningham creează în Crăiasa Zăpezii o lume al cărei sens profund şi ultim încă îl caută, o lume populată în special de personaje neîmplinite şi nefericite. Atât eroul, Barrett, cât şi ceilalţi tind către o perfecţiune pe care nu o pot atinge, şi atunci se trezesc, uneori chiar şi în situaţii aparent banale, asaltaţi de întrebări existenţiale. Piesa de rezistenţă a romanului nu sunt dialogurile (deseori superficiale), ci analizele, problematica, divagaţiile pe care le face autorul în căutarea acestui sens; tonul sarcastic pe care îl adoptă în timpul naraţiunii, viziunea întunecată, deşi nu cinică, pe care o are în ce-i priveşte pe semeni. Şi imaginea unor personaje triste, pe un decor hibernal, care se află în căutarea propriei identităţi şi (eventuale) fericiri. Lumina celestă care îi apare ca o stranie viziune lui Barrett, chiar după ce avusese parte de o încercare sentimentală, semnifică faptul că am putea fi “urmăriţi” de o forţă superioară, toate dramele care au loc pe Pământ ar putea fi “monitorizate” de acea forţă, însă în acelaşi timp ea nu se amestecă (cel puţin, nu în mod regulat şi vizibil) în vieţile noastre, nu ne scuteşte de dramatismul şi de suferinţa inerente trecerii prin Purgatoriu. Finalul, meditativ, nostalgic, nu confirmă în mod explicit ceea ce s-a întâmplat la început, sugerându-se la un moment dat că apariţiile s-ar putea produce în faţa celor neînsemnaţi, pe care nu-i crede nimeni, iar Tyler, fratele lui Barrett, întreabă divinitatea dacă “este acolo”. Un roman care ridică mai multe semne de întrebare, constituindu-se într-o incursiune profundă în viaţa unor eroi atipici, care ar putea fi oricare dintre noi.
Foto Michael Cunningham: By Anneli Salo – Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=17409782
