S-a mai scris despre acest subiect, după cum am constatat din cele câteva lucrări consultate în elaborarea însemnărilor de faţă. În acelaşi timp, mi-am propus să realizez o lectură intensă cu scopul de a identifica – eu însumi – anumite cugetări şi versuri din creaţia eminesciană în care este evocată, direct ori contextual, lumea miraculoasă a muzicii. Îmi imaginez că acolo, în Cerurile unde se află, Eminescu ar fi surprins în mod firesc de travaliul meu, însă îl asigur de un fapt: cu prilejul acelor lecturi am efectuat un drum lung, dar deloc obositor prin lumea cuvintelor sale nemuritoare – ceea ce probabil l-ar mulţumi într-o anumită măsură, mai ales că este vorba de doi moldoveni dintre care unul celebru şi nemuritor (desigur, nu mă refer la mine).
În anumite monografii biografice şi cărţi memorialistice, scrise de cei care l-au cunoscut, am găsit o serie de aspecte relevante pentru tema articolului de faţă. Redau câteva dintre acestea. *Mihai Eminescu îi scria, într-o zi a iubirii lor, Veronicăi Micle: “Regret amarnic că nu am învăţat muzica, deoarece din copilărie mama care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata care cânta la flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician.”. *Unul dintre prietenii săi îşi amintea: “Eminescu cânta frumos cântece populare, avea glas dulce de-ţi dădeai cămaşa să-l asculţi. Mai ales îi plăcea să cânte: «Frunzuleană verde, baraboi,/Durduleană, hăi.». *Eminescu iubea cu nesaţ cântecele de lume ale lui Anton Pann. De asemenea, asculta cu mult interes muzica veche bisericească şi cea psaltică de strană de la mănăstirile din Moldova: Văratec, Neamţ, Agapia, Putna, cerând să i se cânte, la înmormântarea sa, emoţionanta cântare de la Vecernie, Lumină lină. *Având un frumos glas de tenor, Eminescu cânta la diverse ocazii cântece populare printre care cel intitulat Frunză verde de piper care conţinea următoarele versuri: “Frunză verde de piper,/Câte stele sunt pe cer/Toate până-n ziuă pier,/Numai luna şi o stea/Ştiu de patima mea.”. *Marele poet al românilor purta o recunoştinţă profundă faţă de cărturarii care plămădiseră “limba vechilor Cazanii”. În acelaşi timp, dânsul manifesta o evlavie adâncă faţă de lumea slujirii ortodoxe, o atitudine statornică, datorată atât mătuşilor sale, monahiile Fevronia, Sofia şi Olimpiada care au vieţuit la Mănăstirea “Agafton”, situată la câţiva kilometri de Botoşani, cât şi bunicului patern Vasile care fusese cântăreţ bisericesc; bătrânul dascăl de strană se îngrijise ca toţi cei şapte copii ai săi să înveţe carte de la unul dintre colegii lui, dascălul Ioniţă din Suceava, care le-a predat şi anumite noţiuni de interpretare la câteva instrumente muzicale (arătam anterior că tatăl lui Mihai Eminescu, Gheorghe Eminovici ştia să cânte la flaut). *Fratele său, Matei mărturisea: “Mihai cânta bine din gură, ca mama şi ca Harieta.” (Harieta Eminovici era a treia soră a lui Mihai Eminescu, cu patru ani mai mică decât acesta – n.n.). *Eminescu spunea într-o discuţie amicală: “Ascultând Nocturnele, m-am convins că Chopin ar fi scris poezii tot atât de geniale ca aceste compoziţii; nu poţi fi mare compozitor, dacă nu posezi amândouă însuşirile.”.
Continui însemnările mele cu câteva judecăţi de valoare ale unor personalităţi culturale, referitoare la marele scriitor Mihai Eminescu. i) Tudor Arghezi: “Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă.”. ii) Garabet Ibrăileanu: “Muzică prin fond şi prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nicio altă melodie.”. iii) Alexandru Vlahuţă: creatorul Luceafărului fusese “înzestrat cu un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară.”; acest glas purta deopotrivă amprenta psalmodierii deprinse la Mănăstirea «Agafton» sau la Bisericuţa «Sfinţii Voievozi» de pe moşia Ipoteştilor. iv) Zoe Dumitrescu Buşulenga: “«Omul deplin al culturii române», cântăreţ al existenţei umane în toată complexitatea ei, s-a lăsat pătruns de muzică, încât armoniile sonore i-au hrănit mereu imaginaţia şi visarea, dorurile şi clipele de singurătate, alimentându-i cu ritmicitatea lor setea de frumos şi adevăr, de perfecţiune şi înălţare spirituală. Poezia eminesciană este o «artă a auzului», conferită de murmurul cuvintelor, de sunetul buciumului şi cântecul izvorului, de sunetul frunzelor în care auzi vântul ce-n trestii foşneşte, de glasul apei ce-ngână o muzică cu totul aparte, diferită de zgomotul armelor şi tropăitul cailor, care, întocmai unei arii simfonice, descoperă cuvântul creator de emoţie. Muzica răsună în toate sferele poeziei eminesciene.”.
Cititorul va găsi în acest articol câteva exemple despre relaţia dintre Mihai Eminescu şi muzică: *“Muzica are puterea de a ne apropia de esenţa lucrurilor şi de a atinge mai mult rădăcina fiinţei umane.”; *“Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor.”; *“A fost odat-un cântăreţ/Frumos şi simţitor/Cântat-a-ntr-un castel măreţ/La masa regelui…” (A fost odat-un cântăreţ); *“…Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,/Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,/Ş-aduce aminte că-n cerul deschis/Văzut-a un geniu cântând Reveria,/Pe-o harpă de aur, c-un Ave Maria/Şi-n tine revede sublimul său vis…” (La o artistă); *“…Tu eşti un rege, eu sunt regină,/Eu sunt un haos, tu o lumină,/Eu sunt o harpă muiată-n vânt,/Tu eşti un cânt…” (Replici); *“…Şi cum va înceta/Al inimii zbucium,/Ce dulce-mi va suna/Cântarea de bucium!…” (Iar când voi fi pământ); *“…Şi văile sunt/În aburi de-argint/Pierdute-ntr-al doinelor şuier/Din fluier.” (Ecò); *“…În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec/Somnoros pe nas ca popii, glăsuieşte-ncet un cântec…” (Călin/Gazel); *“…De-aş avea o porumbiţă/Cu chip alb de copiliţă,/Copiliţă blândişoară/Ca o zi de primăvară,/Câtu-ţi ţine ziuliţa/I-aş cânta doina, doiniţa,/I-aş cânta-o-ncetişor,/Şoptind şoapte de amor.” (De-aş avea); *“…Melodica şoptire a râului, ce geme,/Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,/Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme./Născur-acolo-n mine/Şoptiri de-un gingaş dor…” (Din străinătate); *“Când în lunca-ngălbenită/Filomela cântă-n dor,/Viorica veştejită/Doarme-n valea fără flori./Şi visează vis de aur,/Văi de umbre şi miros,/Unde-n luncile de aur,/Vântul cântă răcoros.” (Visul unei flori); *“…Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire,/Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire…” (La Heliade); *“Din lira spartă a mea cântare/Zboar-amorţită, un glas de vânt,/Să se oprească tânguitoare/Pe un mormânt!…” (Din lira spartă); *“Colinde, colinde!/E vremea colindelor/Căci gheaţa se-ntinde/Asemeni oglinzilor./Şi tremură brazii/Mişcând rămurelele/Căci noaptea de azi-i/Când scânteie stelele…” (Colinde, colinde!); *“Cereţi cânturi de iubire:/Niciodată n-am iubit/Vesel cânt de fericire?/Fost-am eu doar fericit? (Cereţi cânturi de iubire); *“Tu eşti aerul, eu harpa/Care tremură în vânt/Tu te mişti, eu mă cutremur/Cu tot sufletul în cânt./Eu sunt trubadurul. Lira/Este sufletul din tine./Am să cânt din al tău suflet/Să fac lumea să suspine.” (Catrene); *“Ce şopteşti atât de tainic,/Tu, izvor de cânturi dulci?/Repezind bălaia undă,/Floarea ţărmului o smulgi…” (Ce şopteşti atât de tainic); *“Prin a ramurilor mreajă/Sună cântec ca de vrajă/Şi mângâie în urechi,/De sub teiul nalt şi vechi…/Numai buciumele sună,/Pe când discul blândei lune/Trece rariştea de fag,/Sună buciumul cu drag…/Şi cum cântă păsărele/De amoru-ne ’ntre ele,/Ciripind în verde crâng,/Ne mai râd şi ne mai plâng.”.(Prin a ramurilor mreajă); *…Căci un cântec cât de mândru/Ce cu glasul se-mpreună/El din gură de femeie/Înzecit de dulce sună./…Cântec de zori/Deşteptarea plăcerilor,/Cântec de dor/Amorţirea durerilor.” (Strigături).
Am scris acest articol spre a fi publicat în ziua în care comemorăm 137 de ani de la plecarea strălucitorului “Luceafăr” de pe Cerul poeziei româneşti şi universale ca un mesaj prin care îi promitem că nu va fi uitat niciodată cât va exista, pe aceste pământuri, Timpul.
