Al.Florin Țene
Într-o zi de toamnă, când frunzele își desprindeau încet culorile din ramurile copacilor, iar vântul purta peste dealurile Moldovei miros de pământ reavăn, un copil privea lumea cu ochi mari și curioși. Îl chema Mihail Sadoveanu și se născuse la 5 noiembrie 1880, la Pașcani, într-o Moldovă în care trecutul încă trăia în poveștile bătrânilor, în cântecele oamenilor și în liniștea pădurilor.
Tatăl său, avocatul Alexandru Sadoveanu, și mama sa, Profira Ursachi, i-au fost primii sprijinitori în drumul vieții. Copilăria viitorului scriitor s-a desfășurat într-un univers în care oamenii simpli, cu bucuriile și necazurile lor, aveau o demnitate aparte. Moldova acelor vremuri păstra încă urmele unei istorii zbuciumate, iar fiecare sat părea să ascundă o poveste.
Mihail asculta. Asculta glasul pădurii, foșnetul apelor, vorbele pescarilor și ale țăranilor, poveștile celor care își aminteau de vremuri îndepărtate. În mintea lui, întâmplările obișnuite începeau să se transforme în imagini, iar oamenii întâlniți pe drum deveneau personaje ale unei lumi pe care, mai târziu, avea s-o dăruiască literaturii române.
Nu știa încă faptul că, peste ani, numele său avea să fie rostit cu respect în școli, în biblioteci și în casele iubitorilor de carte. Știa doar că îi plăcea să privească și să înțeleagă.
Anii copilăriei au trecut, iar tânărul Mihail a început să-și descopere vocația. A urmat școala la Pașcani și la Fălticeni, apoi a continuat studiile la Iași. Orașul, cu vechile sale străzi, cu școlile și cu atmosfera sa culturală, i-a deschis noi orizonturi.
În sufletul său se adunau amintiri, observații și întrebări despre oameni și despre lume. Nu era atras numai de întâmplările spectaculoase, ci și de gesturile mărunte, de tăcerile care ascund durere, de vorbele spuse în grabă și de înțelepciunea celor care învățaseră să trăiască în apropierea naturii.
În anul 1897, pe când era încă foarte tânăr, a publicat primele sale încercări literare. Era începutul unei călătorii care avea să dureze mai bine de o jumătate de secol.
Scrisul nu reprezenta pentru el doar o îndeletnicire. Era o cale de a păstra vie memoria oamenilor și a locurilor. În paginile sale, Moldova nu avea să fie numai un ținut geografic, ci o lume întreagă, cu legile, credințele, obiceiurile și durerile ei.
În 1904, anul în care a publicat volumul de povestiri Povestiri, literatura română a început să recunoască mai limpede apariția unei voci originale. Tot în acel an, Sadoveanu a intrat în viața literară printr-o activitate deosebit de bogată, devenind unul dintre scriitorii care aveau să dea prozei românești o nouă amploare.
De atunci, cuvântul a devenit pentru el un drum fără întoarcere.
Sadoveanu nu privea satul ca pe o simplă imagine pitorească. Înțelegea că în spatele fiecărui om se ascundea o existență, că în fiecare familie se păstra o mică istorie și că fiecare generație moștenea de la cea dinainte nu numai bunuri, ci și suferințe, credințe și speranțe.
Îi plăcea să călătorească, să străbată ținuturi, să stea de vorbă cu oamenii și să observe natura. Pădurile, râurile, munții și drumurile prăfuite au devenit, în opera lui, adevărate personaje. Natura nu era un decor nemișcat, ci o prezență vie, care însoțea destinul omului.
Când scria despre un pescar, nu descria doar meseria acestuia, ci și legătura lui cu apa, cu primejdiile și cu ritmul anotimpurilor. Când înfățișa un țăran, nu îl reducea la ocupația sa, ci îi cerceta mândria, răbdarea, credința și felul de a înțelege dreptatea.
Așa s-a născut lumea sadoveniană, o lume în care omul și pământul par legați printr-un legământ străvechi.
În 1906, scriitorul s-a căsătorit cu Ecaterina Bâlu, alături de care și-a întemeiat familia. Viața de familie s-a împletit cu munca neobosită a scrisului, iar anii care au urmat au fost marcați de o creație impresionantă.
Pe măsură ce treceau anii, Sadoveanu a devenit tot mai preocupat de trecutul Moldovei și de istoria poporului român. Înțelegea că un neam nu poate trăi numai în prezent, fără să-și cunoască rădăcinile.
În romanul Neamul Șoimăreștilor, publicat în 1915, trecutul istoric se transformă într-o poveste despre demnitate, nedreptate, iubire și luptă. Cititorul este purtat într-o lume în care oamenii își apără pământul și onoarea, iar istoria nu mai apare ca o înșiruire de date, ci ca o dramă omenească.
Mai târziu, în Frații Jderi, Sadoveanu avea să reconstituie epoca lui Ștefan cel Mare, evocând o Moldovă puternică prin credință, disciplină și solidaritate. Domnitorul nu este numai un personaj istoric, ci și simbolul unei conștiințe colective, al unei comunități care încearcă să-și apere libertatea și identitatea.
Dar Sadoveanu nu era numai scriitorul trecutului. El știa să descopere poezia și în întâmplările aparent neînsemnate ale vieții.
În Dumbrava minunată, lumea copilăriei se deschide ca un tărâm al miracolului. Lizuca și Patrocle pornesc într-o călătorie în care pădurea capătă însușiri fermecate, iar imaginația copilului transformă singurătatea și teama într-o aventură plină de frumusețe.
În Baltagul, publicat în 1930, scriitorul creează unul dintre cele mai puternice personaje feminine din literatura română. Vitoria Lipan, pornită în căutarea adevărului despre dispariția soțului ei, dovedește o inteligență pătrunzătoare, o voință neclintită și o înțelegere profundă a rosturilor lumii tradiționale.
Călătoria ei este, în același timp, o căutare a dreptății. Vitoria nu se lasă învinsă de nesiguranță și nici de tăcerea celor întâlniți pe drum. Ea reconstituie faptele, descoperă vinovații și restabilește ordinea morală.
Prin acest personaj, Sadoveanu a arătat că forța omului nu se măsoară numai prin puterea fizică, ci și prin luciditate, răbdare și credință în adevăr.
Viața unui scriitor nu se desfășoară în afara istoriei. Mihail Sadoveanu a cunoscut două războaie mondiale, schimbări politice profunde și transformări care au modificat radical societatea românească.
A fost un autor de mare prestigiu, membru al Academiei Române din 1921 și, pentru o perioadă, președinte al acestei instituții. În 1948, a devenit președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, într-o perioadă în care România intra sub dominația regimului comunist.
Această etapă a vieții sale rămâne controversată. Sadoveanu a susținut public noua putere politică, iar unele dintre scrierile și intervențiile sale din acei ani au fost asociate cu ideologia regimului. Prestigiul său literar nu poate șterge această realitate, după cum nici judecata asupra opțiunilor sale politice nu trebuie să ne împiedice să cercetăm valoarea și diversitatea operei sale.
Înțelegerea unui mare scriitor presupune, uneori, și curajul de a privi contradicțiile omului din spatele cărților. Sadoveanu a fost un creator de lumi durabile, dar și o personalitate care a făcut alegeri istorice ce trebuie analizate cu luciditate.
Literatura sa cuprinde frumusețea naturii, memoria trecutului, înțelepciunea populară și drama destinelor omenești. Viața sa publică, în schimb, poartă și urmele compromisurilor unei epoci în care raportul dintre cultură și putere a devenit deosebit de complicat.
În ultimii ani ai vieții, scriitorul s-a retras adesea la Fălticeni și la casa sa de la Vovidenia, lângă Mănăstirea Neamț. Acolo, în apropierea pădurilor și a liniștii moldovenești, timpul părea să curgă într-un alt ritm.
Pădurile pe care le cunoscuse încă din tinerețe își schimbau înfățișarea odată cu anotimpurile. Toamna le îmbrăca în aramă, iarna le acoperea cu zăpadă, iar primăvara le reda lumina și verdele proaspăt.
Pentru un om care își petrecuse viața ascultând glasurile naturii, această apropiere avea o semnificație aparte. Părea că toate drumurile străbătute, toate chipurile întâlnite și toate poveștile auzite se adunau într-o singură amintire.
Mihail Sadoveanu a murit la 19 octombrie 1961, la Vânători-Neamț, lăsând în urma sa o operă vastă, care continuă să fie citită și interpretată.
Nu mai putea auzi pașii călătorilor pe drumurile Moldovei și nici glasurile oamenilor care îi inspirau personajele. Dar în cărțile sale, lumea aceea nu dispăruse.
Rămăseseră acolo pescarii Deltei, țăranii de pe meleagurile moldovenești, călătorii care străbăteau păduri, domnitorii și oștenii trecutului, copiii care descopereau misterele naturii și oamenii care căutau dreptatea.
Dacă am intra astăzi într-o bibliotecă și am deschide la întâmplare o carte de Mihail Sadoveanu, am avea impresia că o ușă nevăzută s-a deschis spre o altă lume.
Am întâlni o limbă română bogată, cu ritmuri și expresii care păstrează savoarea graiului popular, dar și cu o construcție artistică de mare rafinament. Am descoperi descrieri ample, povești care înaintează cu răbdare și personaje ale căror destine se leagă de istoria comunităților din care provin.
Sadoveanu a înțeles că literatura nu este numai o oglindă a realității, ci și o formă de păstrare a memoriei. Prin scrisul său, a salvat de la uitare gesturi, obiceiuri, credințe și moduri de a privi lumea.
A fost un povestitor al Moldovei, dar și un scriitor al condiției umane. Dincolo de hotarele unui ținut și de timpul unei epoci, cărțile sale vorbesc despre demnitate, iubire, moarte, dreptate, singurătate și nevoia omului de a-și înțelege rostul.
Poate că aceasta este adevărata taină a vieții lui Mihail Sadoveanu: a știut să transforme ceea ce vedea și auzea într-o moștenire care depășește timpul.
Iar dacă, într-o seară liniștită, cineva va citi din nou Baltagul, Frații Jderi sau Dumbrava minunată, povestitorul va începe să trăiască din nou în imaginația cititorului.
Pentru că oamenii dispar, casele se schimbă, iar pădurile își pierd uneori vechile poteci. Cuvântul autentic însă rămâne.
Și, odată cu el, rămâne Mihail Sadoveanu, omul care a ascultat poveștile Moldovei și le-a dăruit lumii întregi.
