Al.Florin ȚENE
Iisus mergea pe apă
ca pe o rană închisă prea devreme,
iar valurile își țineau respirația
ca niște copii vinovați.
nu era nici furtună, nici liniște,
era o tăcere care știa
că va fi strigată pe nume.
și oamenii îl priveau
cum se apropie fără să se apropie,
ca o lumină care nu arde,
dar te face să vezi
tot ce ai ascuns sub pleoape.
el nu spunea: urmați-mă.
el era drumul,
și pașii noștri,
și căderea dintre ele.
în mâinile lui
pâinea nu era hrană,
era o amintire a începutului,
când foamea nu fusese încă inventată.
și vinul —
o taină roșie,
ca o inimă care învață să moară
pentru prima dată.
oamenii veneau la el
cu ochii plini de întrebări,
dar plecau cu răspunsuri
care nu puteau fi rostite.
pentru că el nu vindeca doar trupuri,
ci și tăceri,
și nimeni nu știa
cât de adâncă este o tăcere
până nu o auzea sângerând.
iar când a fost răstignit,
cerul nu s-a rupt —
s-a adunat în el
ca într-un pumn strâns.
lemnul crucii
nu era decât un copac
care a învățat prea târziu
să plângă.
și cuiele
nu țineau trupul,
țineau lumea
să nu cadă în neant.
„de ce?” —
a fost un cuvânt atât de greu
încât pământul a tresărit
sub el.
dar dincolo de „de ce”
era o tăcere mai mare,
unde iubirea nu mai cerea nimic,
nici măcar viață.
și atunci
moartea s-a deschis
ca o ușă care nu știa
că este închisă.
și el a trecut.
nu ca un rege,
nu ca un zeu,
ci ca o lumină
care învață întunericul
să fie lumină.
iar noi
încă mergem pe apă,
fără să știm,
de fiecare dată când credem
că nu ne vom scufunda.
și fiecare cădere
este doar un început
care nu a învățat încă
să se ridice.
