De ani de zile, Federaţia Rusă se află în mijlocul unui proces de creştere a interconectării cu Uniunea Europeană din punct de vedere energetic, proces făcut chiar cu complicitatea unor ţări precum Germania, Austria, Ungaria, Italia sau chiar Franţa.
În acelaşi timp, se află şi într-un proces de diversificare a partenerilor comerciali, construind infrastructura energetică către China, pentru a se asigura că nu va mai depinde atât de mult de Uniunea Europeană din punct de vedere financiar.
Stategia Rusiei pe gaze cu privire la Europa se bazează pe trei piloni: Nord Stream I, Nord Stream ÎI şi foarte posibil TurkStream.
Ce rol au gazoductele Nord Stream I şi Nord Stream II?
Aceste gazoducte au două obiective majore: ocolirea Ucrainei şi perpetuarea dependenței Uniunii Europene de gazul rusesc.
În privinţa Ucrainei lucrurile sunt destul de clare: Federaţia Rusă vrea să aibă posibilitatea de a opri oricând tranzitul gazului sau prin teritoriul ucrainean. Este un lucru pe care Moscova l-a mai făcut în trecut, de mai multe ori, ca o modalitate de a obţine concesii de la Kiev. Însă de fiecare dată când această decizie a fost luată, i-au fost afectate în mod negativ veniturile şi relaţiile diplomatico-economice cu Uniunea Europeană.
În momentul de faţă, relaţiile ruso-ucrainene sunt la cel mai scăzut nivel de la independenţa Ucrainei (anul 1991) încoace. Asta în condiţiile în care Rusia vede Ucraina drept cel mai important stat-tampon al său. În plus, până la sfârşitul acestui an, Moscova şi Kiev trebuie să facă un nou acord de tranzit pentru gaze. Prin urmare, este de aşteptat ca Moscova să-şi folosească avantajul creat de Nord Stream I pentru a pune presiune pe Kiev pe probleme, cum ar fi, cele legate de estul ucrainei şi Peninsula Crimeea.
Al doilea obiectiv major al „Nord Stream I” şi „Nord Stream II” este adâncirea dependenței Uniunii Europene de gazul rusesc. De exemplu, odată intrat în funcţiune gazoductul Nord Stream II, Germania riscă să devină aproape 100% dependentă de Federaţia Rusă, importurile ei de gaze putând ajunge până la 100 de miliarde de metri cubi de gaz pe an.
Separat de cazul particular al Germaniei însă, Uniunea Europeană este principalul partener economic al Rusiei pe plan energetic şi prin urmare, cea mai importantă sursă de venit a ei. Iar potrivit datelor Comisiei, 46,9% din gazele importante de UE provin deja din Rusia.Asta nu împedică mai mulți giganţi europeni, să adâncească și mai mult dependența Europei de gazul rusesc, proiectul fiind co-finanțat de companii precum E.ON, Wintershall, Shell, OMV şi Engie.
Pentru Rusia, continuarea comerţului energetic cu EU este o necesitate întrucât, pe fond, economia ei este subdezvoltată, bazându-se într-un mod covârşitor pe exportul de petrol şi gaze, preponderent ctre Europa.
Potrivit datelor Administraţiei Americane pentru Informaţii în Domeniul Energiei (EIA), în 2016, 36% din toate veniturile de la bugetul rusesc au provenit din exportul de petrol şi gaze. Iar în 2017, 45% din toate exporturile sale au fost de petrol în stare brută sau de petrol rafinat. Iar printre primii patru parteneri comerciali ai Rusiei s-au numărat Germania (19,9 mld dolari) şi Olanda (27,7 mld dolari).
Ce rol are gazoductul Turkish Stream (sau Turkstream)?
În esenţă el se doreşte a fi un proiect alternativ controversatului gazoduct South Stream, între timp abandonat din cauza efectelor crizei din Ucraina. Obiectivul lui principal fiind adâncirea dependenței energetice a Turciei față de Rusia, dar şi obţinerea unei deschideri către o eventuală extensie a gazoductului către Europa de Sud şi/sau Europa Centrală.
Conform proiectului, Turkish Stream are un traseu identic cu cel pe care ar fi trebuit să-l aibă South Stream. Diferenţa între cele două proiecte stă în faptul că odată ajuns în Turcia, ar urma să fie construiţi conectori către Grecia şi Italia. South Stream ar fi trebuit să treacă prin Bulgăria (ar fi ocolit România) şi s-ar fi dus către Europa Centrală.
Asta nu înseamnă însă că, la un moment dat, nu ar putea fi construite extensii ale conductei care să ducă spre Bulgaria şi ulterior către Europa Centrală. Mai ales că ţările din Europa Centrală au fost, în mod tradiţional, mai deschise propunerilor Rusiei, tari precum Ungaria, Cehia, Austria, Slovacia sau Slovenia.
Ar putea afecta Turkish Stream securitatea energetică a României?
Acest lucru s-ar putea întâmpla dacă la un moment dat Turkish Stream va fi prelungit către Grecia şi Europa Centrală, un scenariu cât se poate de posibil. Într-un astfel de scenariu, am vorbi şi de un proiect în măsură să afecteze întregul bloc european, inclusiv România.
De altfel, de ani buni de zile, Federaţia Rusă a căutat diverse mijloace prin care să submineze securitatea energetică a Uniunii Europene. Şi a făcut acest lucru atât prin încercări repetate de a perpetua dependența Uniunii Europene de gazul sau, cât şi prin atacarea diverselor proiecte energetice europene.
Spre exemplu, nu este o coincidenţă că Turkish Stream trece prin Turcia şi este menit să ajungă în Grecia şi Italia. Întâmplător sau nu, pentru aceeaşi rută este proiectat şi Coridorul Sudic, un proiect european prin care se doreşte importarea de gaz azer, astfel încât să fie diminuată dependenta de gazul rusesc.
Iar la Coridorul Sudic va fi conectată şi România (prin intermediul gazoductului B.R.U.A., aflat deja în construcţie).
Rusia, conştientă de propriile vulnerabilităţi
Dar şi Moscova pare să fie conştientă că o bună parte a veniturilor ei provin din Uniunea Europeană, demarând un proiect extrem de ambiţios care, pe termen lung, ar fi menit să schimbe această situaţie. Aici intră în rol construirea gazoductului lung de 3.000 de kilometri, „Puterea Siberiei”, care va face legătura între China şi Rusia şi va putea transporta (într-o primă fază), aproximativ 38 de miliarde de metri cubi de gaz pe an.
Practic, Rusia îşi crează condiţiile de a pune o şi mai mare presiune pe Uniunea Europeană în viitor. Mai întâi prin extinderea infrastructurii din Europa şi mai apoi, prin diversificarea surselor de venit (în speţă China).
Din punctul de vedere al securităţii, gazoductele „Nord Stream I”, „TurkStream” şi „Nord Stream II” mai au şi rolul de a perpetua dependența Uniunii Europene de gazul rusesc şi astfel, de a minimiza ameninţarea pe care aceasta o reprezintă la adresa securităţii Rusiei. Deşi ar putea părea absurdă ideea că Uniunea Europeană ar putea fi considerată de Rusia drept o ameninţare, în fapt, acest lucru este la fel de adevărat cum era şi în perioada Războiului Rece.
„Stategia Spaţiului” a Rusiei dictează că practic orice entitate puternică de la periferia ei poate fi o potenţială ameninţare şi prin urmare, ea trebuie combătuta sau neutralizată. Coincidenţă sau nu, din punct de vedere istoric, cam aşa a şi fost, chiar dacă, adesea, ameninţările au fost produsul fix al paranoiei ruseşti. Astfel că Moscova va căuta orice mijloc de a submina interesele statelor din Uniunea Europeană.
