Într-una din misiunile mele oficiale la Comisia Economică a O.N.U. de la Geneva în perioada când eram Secretar General Adjunct al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre/O.C.E.M.N., am folosit week-end-ul spre a mă deplasa la Basel cu unica dorinţă de a ajunge la mormântul lui Erasmus din Rotterdam (1466-1536), un nume care mă fascinase încă din anii studenţiei. Aşadar, am putut vedea, de unul singur, acel loc de odihnă întru Eternitate într-o zi de duminică, după încheierea serviciului religios.
În mijlocul fostei Catedrale Basel Minster este amplasată o placă funerară de marmură, înaltă de câţiva metri, unde apare cu litere aurii în limba latină un lung epitaf la baza căruia sunt scrise aceste cuvinte: “Erasmus vonRotterdam. 1536”. Grandoarea monumentului vine în consonanţă cu măreţia spirituală a strălucitului renascentist – un simbol peren al Interculturalităţii şi Enciclopedismului. Potrivit unei scrieri a prietenului său Beatus Rhenanus, ultimele cuvinte ale lui Erasmus pe patul de moarte au fost: “LieveGod!”/Dragă Dumnezeule! Cunoşteam – înainte de a vedea acel loc găzduit de pământul Elveţiei – un fapt ieşit din comun ce merită a fi prezentat acum cititorilor mei. Aflând, în cursul anului 1928, despre rezultatele deshumării rămăşiţelor lui Erasmus şi anume găsirea a două cranii în locul unuia singur, istoricul şi profesorul de la Universitatea din Leiden, Johan Huizinga (1872-1945), autor al cărţii “Erasmus” (care apăruse cu câţiva ani înainte) ar fi declarat în nota ironiei: “Pe când, însă, erau examinate osemintele, cum de nu s-a gândit nimeni că este posibil ca Erasmus să fi avut două capete? Aceasta ar oferi o bună explicaţie în privinţa multor aspecte ale personalităţii sale.”.
Am citit un splendid poem al preotului catolic, umanist şi istoriograf de origine română Nicolaus Olahus (1493-1568), intitulat “Elegie la mormântul lui Erasmus din Rotterdam” din care redau câteva fragmente traduse din limba franceză: “Îngrijorat călător, dacă vrei să ştii ale cui oase/Lespedea rece de aici le adăposteşte, te rog:/Mersul grăbit îţi opreşte şi-ascultă a mea tânguire./Dacă opreşti al tău pas, tu vei afla ce doreşti./Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeiescul Erasmus,/Căci în acest Univers nimeni nu fu mai vestit./Dărăpănatul său trup odihneşte-n mormântul acesta/Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit./Încă din fragezii ani, el dăduse dovadă de mintea/Sa minunată la toţi oamenii cei renumiţi./Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,/S-a arătat pe deplin geniul duhului său./Harnica lui tinereţe neîncetatului studiu/Fu închinată când <Biblia> tot cerceta./Când a crescut înţeleptul lui cuget şi-ajunse om matur,/În Univers ca o stea fără pereche luci,/Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrâneţea, în lume/N-a mai putut încăpea geniul său strălucit…/Căci după cum biruieşte Soarele stelele toate,/Astfel şi el pe ceilalţi toţi învăţaţi i-a-ntrecut…/Scrieţi dar, ceată sfinţită a barzilor, triste distihuri,/Plângeţi, o, Muze, iar voi, Graţii, bociţi pe cel dus,/Căci răposat-a Erasmus, de-a părinţilor noştri/Gură slăvit, a pierit Gloria lumii întregi!”.
Elegia la adresa celui care îl simpatizase enorm pe Olahus se încheie printr-un apel patetic adresat vizitatorilor locului de veşnică odihnă a lui Erasmus din Rotterdam: “Deci, cititor, ce te îndrepţi spre mormântul acesta, o vorbă,/Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:/<Bunul-rămas eu pe veci îţi doresc, o, ilustre Erasmus,/Care de-acum ai trecut printre bărbaţii cereşti.>”.
Revenind la sediul Secretariatului O.C.E.M.N. de la Istanbul, mi-a venit ideea de a scrie, în zilele următoare, câteva pagini evocative despre marele cărturar din Rotterdam cu gândul că ele vor vedea cândva lumina tiparului – ceea ce se întâmplă aici şi acum. La acel moment, aveam printre însemnările mele numai anumite cugetări ale sale: *“Nu te lăsa orbit de marile nume.”; *“Cel care s-a pregătit în mod corespunzător pentru un drum, a parcurs deja o bună parte din calea întortocheată.”; *“Dragostea reciprocă a celui ce învaţă şi a celui care îl învaţă este prima şi cea mai importantă treaptă spre cunoaştere.”; *“O bună parte a vorbirii meşteşugite constă în a şti cum să minţi.”; *“Ce importanţă mai are ceasul morţii pentru omul care nu a trăit niciodată?”; *“Sufletul meu este catolic, dar stomacul este protestant.”; *“Războiul pare frumos numai neştiutorilor.”; *“Cine nu îndrăzneşte să păcătuiască, săvârşeşte cel mai mare păcat.”; *“Răspândeşte lumina, iar întunericul se va risipi de la sine.”.
Erasmus din Rotterdam uimise întreaga Europă prin cultura sa polivalentă. Fusese denumi: “prinţul umaniştilor”; “gloria încoronată a umaniştilor creştini”; “locuitor al <Republicii literelor>” ş.a. În cartea scriitorului austriac Stefan Zweig (1881-1942), intitulată “Erasmus din Rotterdam”, acesta este caracterizat astfel: “Netrăind în chip statornic în nicio ţară, dar fiind acasă în toate, acest prim european, acest prim cosmopolit conştient nu admitea preponderenţa niciunei naţiuni asupra celorlalte; toate i se păreau că erau sau căputeau deveni vrednice de a fi respectate şi iubite.”. Personalitatea lui Erasmus a fost o sinteză extraordinară de vocaţii şi profesiuni: teolog; scriitor; filosof; latinist; poliglot; traducător; eseist; pedagog; profesor universitar la Queen’s College din Oxford, Cambridge University, Collège de Sorbonne şi Collège de Montaigu din Paris, Universitatea din Torino. Din primii ani ai secolului al XVI-lea, Erasmus a călătorit în multe ţări europene printre care Franţa, Anglia, Italia şi Elveţia, consultând o sumedenie de cărţi şi manuscrise în biblioteci şi arhive istorice, susţinând prelegeri universitare şi discursuri academice, stabilind legături de prietenie cu renumiţi savanţi, artişti, profesori şi scriitori precum gânditorul englez Thomas Morus şi editorul veneţian Aldo Manuzio. Multe capete încoronate ale Europei au dorit ca Erasmus să fie aproape de ei: Împăratul Sfântului Imperiu Roman şi Regele Spaniei, Carol Quintul (1500-1558); Regele Angliei, Henric al VIII-lea (1491-1547); Regele Franţei, Francisc I (1494-1547).
Din 1517 până în 1524, Erasmus a tradus în limba latină, sub titlul “Novum instrumentum omne”, versiunea greacă a “Noului Testament” pe care a însoţit-o de remarci critice şi comentarii; traducerea sa a reprezentat fundamentul traducerii “Bibliei” în limba germană de către Martin Luther. S. Zweig prezintă următoarea antiteză între Erasmus şi Luther: în timp ce Erasmus fusese omul înţelept, sceptic, temător de oriceagitaţie ori zbucium sufletesc, conştient de limitele sale şi ale semenilor, Luther se dovedise a fi un temperament fanatic şi impetuos, având o profundă chemare pentru luptă (sub loviturile sale, unitatea Europei se zdruncină, limba latină cedează locul – limbilor naţionale, iar Biserica încetează a mai fi universală). Erasmus este autorul cărţii în limba latină “Elogiul nebuniei” sau “Discurs despre lauda prostiei”. A scris tot în latineşte cărţile “Despre Liberul Arbitru”; “Despre raţiunea învăţării”; “Convorbiri familiare”; “Plângerea păcii”; “Despre educaţia suficientă şi liberă a copiilor” ş.a.
Am, în volumele mele publicate în ultimii ani, câteva reflecţii despre ilustrul european: “Acum câteva secole, Inteligenţa călătorea cu diligenţa prin toată Europa; era Erasmus.”; “Erasmus a cucerit un întreg continent cu armele propriei gândiri.”; “Ţările de Jos se mândresc cu Erasmus din Rotterdam, iar Ţara de Sus se mândreşte cu Dimitrie Cantemir.”; “Erasmus – un nume mare cât o bibliotecă.”; “Erasmus a demonstrat tuturor cât de mică este Europa atunci când reuşeşti să o străbaţi în lung şi-n lat cu <poştalionul minţii>.”; “Erasmus a dovedit clar că suprafaţa Europei poate fi măsurată în idei, nu doar în kilometri pătraţi.”.
În 1987 Uniunea Europeană a lansat “Programul Erasmus” dedicat schimburilor între studenţi şi universităţi. În 2014 a devenit funcţional noul Program “Erasmus Plus/Erasmus+”. S-a creat, de asemenea, “Erasmus Student Network”. Aşadar, aş putea exclama, bazându-mă pe triada acestor argumente semnificative: “Erasmus din Rotterdam – Redivivus!”.
