Sabina Strîmbovschi, Mara Balașa (Energy Policy Group)
Ultimii ani au fost extrem de dificili pentru industria siderurgică din România, iar evenimentele din următoarele luni, de la vânzarea combinatului de la Galați până la deciziile privind susținerea sectorului, vor fi decisive pentru viitorul oțelului românesc.
Cinci ani de șocuri pentru oțelul românesc: între energie scumpă, tarife americane și oțel asiatic ieftin
În ultimii cinci ani, industria siderurgică s-a confruntat cu o serie de provocări, de la prețurile ridicate și volatile la energie până la concurența acerbă la nivel global, accesul inegal la finanțare și ajutoare de stat, precum și presiunea decarbonizării. Competiția neloială cu producătorii din afara spațiului comunitar, cu precădere din Asia, susținuți prin subvenții masive, a contribuit la supraproducție la nivel global și scăderea drastică a prețurilor la produsele din oțel. Suplimentar, tarifele comerciale pentru oțel și aluminiu impuse de Statele Unite ale Americii au dus la redirecționarea exporturilor către piața europeană. În 2024 companiile din România au exportat fier și oțel în SUA în valoare de 312 milioane de euro312 milioane de dolari, fiind expuse puternic la noua politică tarifară americană. Acest cumul de factori s-a resimțit prin scăderea profiturilor, reducerea producției și, în anumite cazuri, sistarea temporară sau definitivă a anumitor combinate siderurgice.
Restructurare în desfășurare: noi proprietari, vechi probleme
În 2024, producția industriei metalurgice din România a scăzut cu aproximativ 30% față de valorile din 2021. Jucători importanți și-au sistat producția temporar sau definitiv, ceea ce a dus, în anumite cazuri, la schimbări majore prin vânzarea activelor (ex. ArcelorMittal Hunedoara și ArcelorMittal Tubular Products Iași). Unii producători au depășit această perioadă volatilă și complicată, realizând chiar investiții în modernizare și retehnologizare (ex. Combinatele siderurgice Donalam Târgoviște și Călărași) sau în producția de energie regenerabilă (ex. parcul fotovoltaic de 20 MW, dezvoltat de Tenaris Silcotub SA1 ce va asigura 10% din consumul de energie al oțelăriei).
În 2025, au apărut noi jucători pe piață, respectiv GLGH Steel care a achiziționat Artrom Steel Tubes SA,2 compania Metivest prin achiziționarea ArcelorMittal Tubular Products Iași, precum și compania românească UMB Steel, parte a grupului UMB. Cea din urmă a achiziționat recent activele companiei ArcelorMittal Hunedoara3 în valoare de 12,5 milioane de euro și combinatul siderurgic Oțelul Roșu din Caraș-Severin pentru suma de 28 de milioane de euro, cu angajament de investiții în modernizare și retehnologizare de până la 300 de milioane de euro.
De departe, cel mai răsunător caz este cel de la Liberty Galați, singurul producător de oțel primar4 din România, care în 2019 a fost preluat de grupul Liberty Steel, parte a GFG Alliance, cu intenții ambițioase de investiții și modernizare. Potrivit planului de modernizare al combinatului (GREENSTEEL), compania își propunea trecerea de la furnalul clasic pe bază de cărbune (BF-BOF) la cuptoare electrice alimentate cu fier redus direct cu gaz natural sau hidrogen (DRI-EAF). Acest plan includea și o dublare a producției de oțel, ajungând la 4,1 Mt de oțel lichid până în 2030.5 În pofida ambițiosului plan de transformare, Liberty Galați a înregistrat în ultimii ani o scădere semnificativă, de aproximativ cinci ori, de la 2,35 Mt de oțel lichid în 2021, la 0,5 milioane de tone în 2024. Totodată, forța de muncă aproape s-a înjumătățit, de la 5000 la 2700 de angajați. În ciuda mai multor inițiative, inclusiv din partea statului român, de a contribui la repornirea activității combinatului, Liberty Galați a continuat să acumuleze pierderi și datorii semnificative.
În contextul incapacității actualului proprietar de a susține financiar combinatul, întreaga platformă industrială – atât activele Liberty Galați, cât și cele ale Liberty Tubular Products Galați – a fost scoasă la vânzare la începutul anului 2026. Prețul pornește de la 709 milioane de euro, însă cel puțin încă 200 de milioane de euro vor fi necesare pentru a reporni combinatul și a-l menține în activitate. În plus, aproximativ un miliard de euro va fi necesar, dacă noul proprietar își va asuma angajamentul de a implementa planul GREENSTEEL. Indiferent cine va câștiga licitația, un lucru este clar: vânzarea combinatului va avea succes doar dacă noul proprietar se angajează ferm să facă tranziția către tehnologii noi. Fără o transformare tehnologică, oțelăria de la Galați va continua să se confrunte cu probleme de competitivitate. Costul emisiilor de carbon va crește semnificativ în următorii ani, fiind necesară facilitarea accesului la finanțare, preferabil la costuri reduse, pentru trecerea combinatului pe tehnologii noi de reducere a minereului de fier, folosind în primă fază gaz natural și apoi hidrogen regenerabil. O astfel de tranziție se aliniază și planurilor de creștere a producției de gaze din Marea Neagră.
Lecțiile trecutului și importanța stimulării cererii de oțel cu emisii reduse
Industria siderurgică a mai trecut prin momente de răscruce. Trecerea la economia de piață din anii ’90 și dezindustrializarea aferentă din România a dus la scăderea capacității și la închiderea multor întreprinderi industriale, iar producția a scăzut cu 46% pentru oțelul brut, respectiv cu 61% pentru produsele siderurgice semifabricate. De aceea, lecțiile trecutului trebuie să ghideze răspunsul de acum, atât al investitorilor, cât și al autorităților.
În acea perioadă, industria a trecut printr-un val de privatizări, a beneficiat de ajutoare de stat pentru modernizarea tehnologiilor și a fost monitorizată printr-un program al întreprinderilor, la nivelul Uniunii Europene. Dacă în momentul privatizărilor operatorii figurau cu pierderi, la finalul monitorizării, în 2008, aceștia au înregistrat profit. Deși acele restructurări au reușit să aducă industria pe linia de plutire, ținând cont de importanța strategică a producției de oțel în prezent, tranziția nu ar trebui să mai repete șocurile sociale și industriale din anii ’90.
Acest sector este esențial pentru industriile apărării, navale, auto și construcții. Stimularea cererii, inclusiv prin proiecte de infrastructură cu rol dual, este esențială pentru a susține transformarea și revitalizarea bazei industriale existente. Exemplul producătorilor secundari de oțel din România arată că asigurarea cererii funcționează: combinatele de la Târgoviște, Călărași și Oțelul Roșu au fost revitalizate parțial datorită cererii din construcții și infrastructură.
Statul poate așadar juca un rol esențial prin susținerea unei cereri predictibile pentru produsele siderurgice cu amprentă redusă de carbon, în special prin achizițiile publice din marile proiecte de infrastructură.
Pe scurt, viitorul industriei siderurgice românești depinde de două lucruri: tranziția către tehnologii curate și asigurarea cererii pentru produsele rezultate. Statul are instrumentele necesare pentru ambele, trebuie doar să le folosească.
`
1Tenaris Silcotub deține în România trei unităţi de producţie – în Zalău (fabrică de ţevi şi componente), Călăraşi (oţelărie electrică) şi Câmpina (fabrică de prăjini de pompare)
2 Artrom Steel Tubes SAare două fabrici în România: cea de la Slatina, unde se produc țevi fără sudură pentru diverse aplicații industriale, și cea de la Reșița unde se produc țaglele pentru țevi
3 ArcelorMittal Hunedoara este specializată în producția de profile și corniere destinate sectoarelor energetic, al construcțiilor și infrastructurii.
4 Obținut prin reducerea minereului de fier în furnale, spre deosebire de oțelul reciclat din fier vechi
5 Implementarea acestui plan ar fi contribuit la reducerea cu 93% a emisiilor din producția de oțel lichid, fiind însă necesare 160.000 de tone de hidrogen/an, respectiv 6,35 GW de energie regenerabilă, precum și mari cantități de fier vechi.
