Ioan-Aurel Pop
În Ajun, ne pregătim cu toții de marea sărbătoare a Nașterii Domnului. În lungile decenii de comunism, ne pregăteam greu, uneori pe ascuns, cu frică. Era dificil să fim veseli, după ziua de muncă obligatorie și după toate lipsurile legate de aprovizionare. Și azi muncesc unii dintre noi, dar suntem în libertate și putem vorbi despre Crăciun fără opreliști. Sau așa s-ar cuveni și așa ar trebui.
Substantivul neutru ajun, cu pluralul ajunuri, înseamnă „post”, „zi sau perioadă de timp” care preced anumite sărbători și care presupun post; termenul se referă mai ales la ajunul Crăciunului și la cel al Anului Nou. În anumite regiuni se zice și arjun sau agiun. În dialectul macedoromân se spune ağun, ceea ce înseamnă „pe nemâncate, flămând”; în dialectul istroromân există forma jun. De unde va fi venind acest cuvânt?
Evident, din latinește și, în acest sens, cei care caută forme slave de influențare a cuvântului românesc se află pe căi rătăcite. În latină există iaiūnus, formă reconstruită în mod ipotetic la Plaut, probabil prin disimilare *aiūnus; În albaneză, limbă formată cu baza în vechi dialecte ilirice și tracice, peste care s-a așezat, în parte, latina populară, există forma ağenoj; în dialectul napolitan iagiuna; în cel genovez zazun; în franțuzește jeun; în spaniolă ayuno. Lingviștii spun că este posibil ca francezul à jeun să reprezinte un mai vechi *ajeun, unde –a a fost înțeles ca prepoziție. În general ajun se explică drept derivat postverbal de la ajuna, și acesta ca rezultat al latinescului *aiūnāre (după savanți ca Wilhelm Meyer-Lübke, Alexandru Philippide, Giorge Pascu) sau de la eiūnāre (după Friedrich Christian Diez, Sextil Pușcariu, Ion-Aurel Candrea, Ovid Densușianu) sau de la *ieiūnāre (după Timotei Cipariu). Pe lângă substantivul feminin consacrat (ajunare) și verb (a ajuna), există substantivul neutru ajunat (ajun, post) și adjectivul care poate să fie substantivizat ajunător (postitor, cel care postește).
Dintre toți, Timotei Cipariu, canonicul erudit de la Blaj, membru fondator al Academiei Române și cunoscător a 13 limbi europene și asiatice, pare să aibă dreptate. În latinește și, cu precădere, în latina târzie, există ieiunator, -oris=cel care postește (substantiv masculin), ieiunatio, -onis=postire (substantiv feminin), ieiune=uscat, arid, sărac, fără sevă (adverb), ieiunium, -ii=nemâncare, post (substantiv neutru), ieiuno, -are=a ajuna, a se abține de la mâncare, a se abține de la plăcerile acestei lumi (verb de conjugarea întâi, ca și în românește), ieiunus=nemâncat, înfometat, sec, steril, sărac (adjectiv cu trei terminații). Aceste forme există în latină și nu este nevoie de reconstituiri ale filologilor. Este firesc să presupunem că latinescul ieiunare a dat în românește ajunare, după cum, de exemplu, iudicare a dat judecare. Cu alte cuvinte, vocala „i” din latina clasică și vulgară a primelor secole ale mileniului întâi a devenit în timp, în latina dunăreană, „j”. Faptul acesta și unele similare (transformarea pomenitului „i” în „g” sau „z”) s-au petrecut în mai multe limbi, mai ales romanice. Cuvântul latinesc de la acare am plecat are, cu siguranță, vechi rădăcini indo-europene.
De ce se zice la noi moș Ajun și moș Crăciun? Este tulburătoare asocierea cuvântului „moș” cu „Ajun” și „Crăciun”. O explicație plauzibilă oferă doamna profesor dr. Aurelia Bălan-Mihailovici. „Mòschos”, în greaca veche are sensul de „vlăstar”, „mlădiță” și, prin analogie, „fiu”, „urmaș”. Verbul „a moși” înseamnă „a aduce pe lume moșul”, adică urmașul, copilul purtător de speranță. Prin urmare, „Moș Crăciun” însemna la origine „copilul născut” sau „copilul adus în lume”. Așadar „Moș Crăciun”, în ciuda imaginației copilărești care a copleșit înțelesul inițial, înseamnă „pruncul Iisus adus pe lume”, ființa aceasta mirifică fiind totuna cu Mântuitorul.
Vorba românească „Crăciun” ar proveni, după unii specialiști, din latinescul creatio, -nis, cu acuzativul singular creationem sau creacionem,Din această din urmă formă ar deriva Crăciunul românesc. Creacio însemna în latină (în latina târzie) și naștere, dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul „creatura”. Obiecția teologică (a lui Alexandru Ciorănescu) adusă față de o asemenea origine, anume că ideea de „creație” sau de „naștere” este împotriva dogmei creștine, nu rezistă pentru că poporul nu ține seama de dogme. Ca dovadă, în Occident, pruncul Iisus era numit în latina medievală cultă (inclusiv în cea bisericească) „Partus”, adică „născut”, iar „partorire” semnifică în italiană „a naște”. În plus, în mai toate limbile romanice, numele Crăciunului cuprinde ideea de naștere: Noël, Natale, Navidad, Natal etc. Alți specialiști au alte opinii și pornesc de la alte cuvinte vechi sau chiar de la alte premise. Astfel, unii cred că, fonetic vorbind, „Crăciun” ar putea să provină și din calatio, -onis, adică adunare a fidelilor unor culte precreștine, din colatio, -onis, prima zi din lună când preotul anunța sărbătorile (precreștine) din perioada următoare, din incarnatio, -onis (întrupare) etc. Sunt și opinii care consideră cuvântul acesta românesc ca fiind ivit din grecește sau din substratul traco-dacic, pe motiv că el ar fi prezent în limbile slave din sud-estul Europei, în albaneză și în maghiară, adică pe unde au trăit tracii și rudele lor. Este greu de spus cu certitudine de sută la sută, dar originea latină a cuvântului Crăciun mi se pare și azi cea mai plauzibilă. El se află moștenit, în forme apropiate de ceea ce avem în dialectul daco-român, și în toate celelalte trei dialecte ale limbii române și în acele limbi vorbite azi nu neapărat pe locurile unde au trăit tracii, ci unde au trăit străromânii (protoromânii), primul popor creștinat din aceste regiuni. La venirea slavilor în Balcani și apoi a ungurilor în Pannonia, daco-romanii, românii timpurii și românii propriu-ziși primiseră în mare parte cuvântul Domnului și fuseseră creștinați în limba latină. Asta înseamnă că ei aveau demult în limba lor un nume pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu se poate presupune – chiar dacă unii filologi s-au avântat să facă asta – că denumirea românească a sărbătorii Nașterii Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi, din mai multe motive, unul fiind de ordin istoric și fiind decisiv: slavii s-au creștinat în urma românilor (în secolele al IX-lea și al X-lea), ca, de altminteri, toate popoarele din vecine cu românii. Prin urmare, fenomenul a fost invers, adică natural: popoarele slave (și poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu „Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români, nu invers.
Aceste interpretări variate ale cuvântului „Crăciun” și ale numelui de „moș Ajun” și „moș Crăciun”, chiar dacă nu lămuresc întotdeauna în chip mulțumitor lucrurile, ci – după vorba lui Lucian Blaga – „sporesc a lumii taină”, au farmecul lor.
Conform tradiției, Maica Domnului înainte de a naște a cerut ajutor lui moș Ajun, dar acesta, considerându-se prea sărac, a trimis-o către fratele său mai înstărit, moș Crăciun. Astfel Fecioara Maria a născut în staulul al cărui stăpân era moș Crăciun. Se spune, din timpuri vechi, că în noaptea de Ajun nu e bine să dormi pe paie sau în fân, în grajdul animalelor, fiindcă, în această noapte, boii vorbesc între ei despre Mântuitorul Hristos care s-a născut în iesle și pe care aceștia l-au încălzit cu suflarea lor. Se mai spune că în Ajun de Crăciun cerurile se deschid și că această minune nu poate fi văzută decât de oamenii credincioși și buni la suflet. În unele regiuni ale țării, în ziua de Ajunul Crăciunului, preotul și cântăreții bisericești umblă cu icoana nașterii lui Iisus Hristos. În alte părți, copiii și flăcăii umblă cu Plugușorul, obicei rămas din timpurile când primenirea vremii se considera la 1 martie, zi în care se făcea în comunitate și pornirea plugurilor, adică începerea aratului de primăvară.
În Ajun și de Crăciun, se urează frumos la noi și se constată că „La toată casa-i lumină,/ La tot focu-i oala plină”. Așa să fie, cu bucurie și sănătate! La mulți ani!
