”Astăzi, vineri, se împlinesc o sută de ani de la nașterea lui Cuza-Vodă. Un Domn care nu s-a născut din neam mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a protejat artele, care n-a înălțat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns în jurul său pe fruntașii prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent față de opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnitățile și care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu coroana vechilor Domni independenți, măcar cuca lui Alexandru Ghica și a lui Bibescu, a lui Mihai Sturdza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari așezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un monarh care nu și-a însemnat numele între ale Voievozilor celor cucernici – căci a bruscat pe un mitropolit și a ”stricat legea” canoanelor – ori ale celor virtuoși, căci a fost aplecat patimilor pământului și a crescut în Palatul său copii cari nu erau ai Doamnei. Și, în sfârșit, un Domn care n-a purtat nici un război, n-a câștigat nici o biruință, n-a adaos o palmă de pământ țerii așa cum o apucase.
Dar Alexandru Ioan I a întrupat lupta de veacuri a săracului țeran român, veșnic obijduit și jignit, peste margenile suferinții omenești, contra acelor exploatatori, din toate neamurile și cu nici un suflet, pe cari el i-a fixat cu numele de ”ciocoi” – ceea ce înseamnă (s-o știți bine), nu o clasă socială, ci o categorie politică și economică, o varietate morală degenerată a omenirii. I-a sfidat, în ciuda tuturor legăturilor pe care le avea cu dânșii, s-a bătut vitejește cu ei și, a doua zi după împroprietărirea care a fost, de fapt, sămânța cea bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea lor. Erou și mucenic al aceleiași cauze, de aceea a rămas pentru poporul nostru nu idolul de o clipă, ci neuitatul părinte și binefăcător.
Veșnică fie amintirea lui!
3 april 1920”
