”Masca Morţii Roşii” de E. A. Poe, nuvelă cu implicații filosofice și religioase

După ce am prezentat cititorului câteva considerații asupra celebrului poem ”Corbul”, dar și a nuvelei ”Prăbușirea Casei Usher” (vezi aici) ne oprim, la 214 ani de la nașterea marelui scriitor, asupra unei alte lucrări de marcă: ”Masca Morții Roșii”.

Orice scriere dă naştere multor interpretări şi analize, atât din partea criticilor, cât şi a numeroşilor cititori.

Întrucât socotesc ”Masca Morţii Roşii” (după ”Prăbușirea Casei Usher”) capodopera în materie de nuvelistică a marelui Edgar Allan Poe (la acest rang aspirând, desigur, şi multe alte scrieri ale sale) şi fiindcă am constatat că propria interpretare nu coincide cu altele, care asociază cele şapte camere cu vârstele pe care le are de parcurs omul, simt nevoia să fac cunoscută cititorului această decriptare personală.

Desigur: nu am pretenţia de a fi un critic, ci doar un fidel cititor. Nu intenţionez să spun: exact aceasta a gândit Poe (nu aş avea cum să ştiu şi oricum ar fi o îndrăzneală prea mare), dar vreau să aştern pe hârtie această interpretare aşa cum am gândit-o.

Edgar Allan Poe ne oferă o viziune extraordinară, profund originală, asupra destinului uman şi a păcatului. În viziunea sa, Răul şi Binele au coexistat, încă de la începuturi: (”Moartea Roşie pustiise multă vreme ţinutul (…) Dar prinţul Prospero era fericit, cutezător şi ager”). Acest prinţ îşi cheamă o mie de prieteni ”zdraveni şi curajoşi” şi se izolează de pustiirea molimei din afară într-o ”clădire măreaţă şi larg încăpătoare”, cu ”zid înalt şi trainic” şi cu ”porţi de fier”. Sălaşul ales de el nu este unul malefic (”această privelişte era ameţitor de plăcută”), dar ce înseamnă cu adevărat gestul prinţului Prospero?

În faţa molimei devastatoare, el nu invocă divinitatea pentru a-l salva, ci încearcă, prin propriile puteri, să se izoleze de restul lumii şi să scape. Autorul nu ne spune explicit, dar se subînţelege că ceilalţi, care nu erau de viţă nobilă, puteau să moară. Aici este greşeala fatală a prinţului.

Omul nu poate înfrânge moartea, nu poate anihila de unul singur păcatul originar. Şi fiindcă prinţul comite un alt păcat (eventual imaginând o altă Arcă a lui Noe, dar fără a fi Dumnezeu), cade în propria capcană: La balul mascat (masca simbolizând dualitatea umană), în cele din urmă dă faţă în faţă cu însăşi Moartea Roşie, de care fugise, purtând o mască!

Prinţul aduce, practic, Răul în sălaşul conceput a fi al Binelui.

Pătrunderea Morţii Roşii în palat nu este întâmplătoare: cele şapte camere erau destinate iniţial să fie perfecte (ca un fel de crâmpei de grădină edenică, dacă vreţi), dar din cauza gestului necugetat al prinţului (care participa la o petrecere în timp ce alţii mureau în chinuri) a şaptea sală primeşte suflul distructiv al Satanei: ( ”era strâns învăluită în draperii de catifea neagră”, ”era singura încăpere în care culoarea vitraliilor nu se potrivea cu cea a decorului (…) ”geamurile erau stacojii, de culoarea intensă a sângelui”).

De aceea spuneam că viziunea lui Poe este profund originală: blestemul se abate asupra omului tocmai în a şaptea (cifra divină) încăpere; dar, în acelaşi timp, se întâmplă aşa fiindcă omul îşi arogă dreptul de a înfrânge moartea, de a-şi schimba destinul, fără a fi dovedit în prealabil că merită acest lucru.

Şi atunci deznodământul devine implacabil: ”Şi unul după altul se prăbuşiră veselii oaspeţi în sălile orgiei lor, aşternute cu o rouă de sânge. Şi fiecare dintre ei muri în deznădăjduita înfăţişare a prăbuşirii sale (…) şi bezna, şi ruina, şi Moartea Roşie îşi întinseră peste tot şi peste toate nemărginita lor stăpânire”.

Această viziune de Infern seamănă teribil cu ceea ce s-a întâmplat pe Pământ după păcatul originar: omul a rămas să se confrunte cu consecinţele fatale ale alegerii sale, să fie vulnerabil în faţa morţii şi a suferinţei, să fie slab şi singur, în drumul său prin Purgatoriu.

Cu o excepţie: atunci când ceasul din urmă al Apocalipsei va bate: ”Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa, 21.3-21.6)”.

Dar, desigur, nuvela nu ne oferă explicit această salvare: trebuie să o găsim singuri şi să dovedim că o merităm, altfel vom repeta povestea prinţului Prospero (şi a lui Adam).