E.A. Poe, 172 de ani de la dispariţie. Îl vom uita? Niciodată – Nevermore!

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston, Massachusetts, SUA– d. 7 octombrie 1849, Baltimore, Maryland, SUA) a fost un poet, romancier, nuvelist și critic literar american, aparținând curentului romantic, creator al genului de povestiri scurte și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.

În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea „Manuscris găsit într-o sticlă” (A MS. Found in a Bottle), câștigând concursul organizat de revista Baltimore Saturday Visiter.

În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele „Povestiri ale Grotescului și Arabescului” (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material.

În ianuarie 1845 publică în revista New York Evening Mirror celebrul său poem „Corbul” (The Raven), care a provocat o adevărată senzație. Îmbolnăvirea și moartea soției sale, Virginia, în 1847, îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice. A dus o viață de boem și a sfârșit tragic. (Date preluate de pe Wikipedia).

Există reprezentanţi ai literaturii şi poeziei care, dincolo de calitatea artei lor, sunt receptori ai unui mesaj peren şi se situează prin ideatică mult înaintea epocii căreia îi aparţin. Un astfel de autor a fost şi Edgar Allan Poe, care a lăsat posterităţii celebrul poem ”Corbul”, superba nuvelă gotică ”Prăbuşirea Casei Usher”, nuvelele cu iz poliţist ”Crimele din Rue Morgue”şi ”Misterul lui Marie Rôget”, dar şi câteva povestiri fantastice.

Nu toate lucrările sale s-au situat la acelaşi nivel (chiar autorul având unele reticenţe faţă de romanul ”Aventurile lui Gordon Pym”), dar în cele mai bune se poate spune că a atins culmile perfecţiunii.

„Corbul” – între intuiţie şi matematică

În eseul său Filosofia compoziţiei, marele Edgar Allan Poe explică faptul că poemul Corbul a fost o operă elaborată, o lucrare care „a înaintat, pas cu pas, spre forma definitivă, cu precizia şi consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică”, nefiind rodul unei „intuiţii”.

Apoi chiar ne expune diferitele trepte ale compoziţiei, aşa cum au avut ele loc, până la obţinerea în final a formei care a rămas în istorie, invocând inclusiv dimensiunile poemului sau alegerea cadrului (nu insist: cititorul curios va găsi toate detaliile în scrierea originală a lui Poe, şi nu în sumarele mele notiţe).

Însă este evident că, chiar dacă nu au fost „premeditate” astfel, frapează următoarele aspecte cu conotaţie filosofică şi/sau metafizică:

1. Corbul semnifică, indubitabil, forţa întunericului, mesagerul Morţii, poate chiar solul lui Satan (însuşi Poe îl numeşte astfel).

2. Aşezarea corbului pe soclul zeiţei Pallas semnifică faptul că acesta îşi arogă dreptul de deţinător al raţiunii, al înţelepciunii, dincolo de apariţia sa fizică – se erijează în atotcunoscător, aşa cum Dumnezeu ar fi o forţă atotputernică a binelui.

3. Nu pătrunde dintr-o dată, ci mai întâi îşi anunţă prezenţa printr-o simbolică batere la uşă – dorind să îşi deruteze şi să îşi ameţească ucenicul, înainte de a-i vorbi.

4. La întrebarea tânărului îndurerat, dacă măcar în Ceruri (a se citi Rai) o va regăsi pe nepreţuita sa Lenore, corbul răspunde cu acelaşi fatidic „nevermore” (chiar dacă, în opinia mea cel puţin, aici minte), pentru a-i da lovitura de graţie.

5. „For we cannot help agreeing that no living human being/Ever yet was blessed with seeing bird above his chamber door” (”Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume/Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor” – traducere de Mihu Dragomir, 1964) are semnificaţia unicităţii evenimentului, a unei profunde revelaţii pe care eroul o are. Mulţi vor fi gustat, poate, din durerea sa, dar niciunul nu a avut privilegiul întâlnirii directe cu Corbul – destinul întunecat.

6. În final, tânărul doreşte să se elibereze de blestem, de vorbele înveninate ale straniului mesager, şi îi cere Corbului să plece – dar tot el realizează că nu va putea scăpa de umbra-i aţintită pe covor niciodată – nevermore!, preluând aici, pentru prima dată cu propriul glas, replica obsesivă, distrugătoare a păsării celei negre.

Deşi poemul său este unul tragic, Poe insistă asupra frumuseţii care trebuie să se degaje din orice operă de artă pentru a-l impresiona pe cititor/privitor, şi cât de bine îi iese acest lucru!

Deci, toate aceste sensuri nu sunt explicit inserate/”premeditate” de Poe, ci le-am redat aşa cum le-am perceput eu (dar cum, sunt convins, le-au receptat şi alte mii de iubitori de Literatură). Însă concluzia nu poate fi decât una singură:

Atunci când trebuie să se nască o capodoperă, indiferent că este rodul intuiţiei, al scrierii frenetice, dintr-o suflare, sau cel al planificării aproape matematice, fie că a fost scrisă într-un scop anume sau aparent ghidată de aleatoriu, ea va găsi întotdeauna cordonul binecuvântat al unui scriitor de excepţie pentru a ieşi la suprafaţă şi a rămâne în istoria literaturii!

(Îndrăznesc să cred că, dincolo de metoda explicitată în eseul său, E. A. Poe a fost ghidat tocmai de o intuiţie de geniu, poate chiar fără a conştientiza pe deplin acest fapt).

”Prăbuşirea Casei Usher”, apogeul nuvelisticii gotice

„Am contemplat priveliştea din faţa mea şi numai la vederea casei, a contururilor în care mi se înfăţişa acel domeniu – cu zidurile lui bătute de vânturi, cu ferestrele asemenea unor orbite goale, cu tufele rare de rogoz, cu cele câteva trunchiuri de copaci cărunţi şi gârbovi – m-a năpădit o sfârşeală fără margini, pe care n-aş putea să o compar mai bine cu altă senzaţie pământească decât cu visul de apoi al celui care se trezeşte din beţia de opiu – cu amara regăsire în viaţa de toate zilele, cu hâda şi treptata cădere a vălului. Era un fior de gheaţă, o scufundare, o dureroasă strângere a inimii, o întristare fără leac a minţii, pe care niciun imbold al închipuirii n-ar mai fi putut-o îndemna spre măreţie”. (E.A. Poe – Prăbuşirea Casei Usher).

În această nuvelă de referinţă a literaturii gotice, Poe nu se avântă în descrieri şocante, nu pătrunde pe tărâmul groazei decât după o introducere metodică, detaliată, excelent scrisă, bine dozată. Este o dovadă în plus că maestrul scrierilor lugubre nu căuta succesul cu orice preţ (succes care, de altfel, a crescut exponenţial după dispariţia sa, influenţând generaţii de scriitori), ci încerca să redea viziunile (uneori de coşmar) care-l tulburau, să se elibereze, rămânând însă fidel unui standard artistic înalt.

Descrierile sunt la fel de bine realizate ca şi întregul curs al naraţiunii, care înaintează firesc, fără asperităţi, invitând cititorul să se lase dus de imaginaţie şi să fie părtaş la strania povestire.

La 172 de ani de la moarte, am putea spune, parafrazând versurile din ”The Raven”, că nu-l vom putea uita niciodată. ”Nevermore”.