– La 122 de ani de la naştere –
Vladimir Vladimirovici Nabokov s-a născut la 22 aprilie 1899 la Sankt Petersburg, într-o familie foarte cultivată, astfel încât stăpânea impecabil germana, engleza şi franceza încă din copilărie. În 1919, Nabokovii emigrează, iar în 1922 tatăl scriitorului este asasinat la Berlin.
Nabokov a studiat limbile slave şi romanice la Trinity College din Cambridge până în 1922. Apoi a locuit la Berlin (1923-1937) şi Paris (1937-1940), scriind, în limba rusă, mai multe romane, povestiri şi poeme.
În 1925 s-a căsătorit cu Vera Slonim.
În 1940 a plecat în America, împreună cu soţia şi fiul său.
A predat la universităţile Wellesley, Harvard şi Stanford.
A tradus în engleză Evgheni Oneghin de Puşkin şi Un erou al timpului nostru, de Lermontov.
Din seria rusă a scrierilor lui Nabokov fac parte romanele Maşenka (1926), Rege, damă, valet (1928), Apărarea Lujin (1930), Ochiul (1930), Glorie (1932), Hohote în beznă (1932), Disperare (1934), Invitaţie la eşafod (1938), Darul (1937-1938).
După stabilirea în Statele Unite, publică, în limba engleză, Lolita (1955), Pnin (1957), Foc palid (1962, roman în versuri), Ada sau Ardoarea (1969), Lucruri transparente (1972) şi Priviţi-i pe arlechini! (1974).
Pentru activitatea sa literară, Nabokov a fost distins cu National Book Foundation Medal.
S-a stins din viaţă la Montreux, în 1977.
(Sursa: nota biografică din volumul ”Disperare”, apărut la Polirom, 2009).
Dacă cea mai cunoscută lucrare a lui Vladimir Nabokov este, probabil, ”Lolita”, una dintre cele mai valoroase ar putea fi ”Invitaţie la eşafod”, iar una dintre cele mai originale – ”Foc palid”.
Lolita este, cu siguranţă, o lucrare bine scrisă şi cu un final răscolitor (din care reproducem un fragment), dar adevărata profunzime a analizei psihologice a personajelor cred că poate fi găsită în ”Invitaţie la eşafod”, în egală măsură satiră socială de mare amplitudine şi prilej de introspecţie aproape kafkiană.
”Da, auzeam ariile copiilor ce se jucau, cititorule! – dar numai pe ele – şi văzduhul era atât de limpede încât în boarea maiestuoasă şi delicată, depărtată şi uluitor de apropiată, delicată, candidă şi dumnezeieşte de enigmatică, se auzeau din când în când, parcă descătuşate, o izbucnire aproape cristalină de râsete voioase sau trosnetul unei rachete de baseball (…). De pe înălţimea semeaţă, ascultam vibraţia muzicală suavă, fulgerele ţipetelor distincte pe un fundal de murmure sobre, şi atunci am înţeles ce dureroasă şi lipsită de speranţă nu era atât absenţa Lolitei, cât absenţa vocii ei din această armonie” (citat din romanul ”Lolita”).
”Mare lucru nu mai rămăsese din piaţă. Podiumul se prăbuşise de mult într-un nor de praf roşietic (…). Totul se destrăma. Totul se năruia. Un vifor în trombă luă şi roti parful (…). Cincinnatus o porni prin mijlocul prafului, al lucrurilor căzute, al prosoapelor care se zbăteau, mergând în direcţia unde, judecând după glasuri, erau fiinţe asemenea lui” (citat din romanul ”Invitaţie la eşafod”).
Nabokov este un estet desăvârşit. Chiar şi acele pasaje care, poate, lungesc prea mult acţiunea sau sunt prea descriptive sunt scrise cu o acuitate impecabilă, lăsându-te să descifrezi pe parcurs sensurile ascunse în care literatura sa este atât de bogată.
”Foc palid” îmbină naraţiunea propriu-zisă cu un poem de mare amploare, scris în pentametri iambici cu rime împerecheate.
Este o lucrare care atinge sensuri existenţiale, filosofice ale trecerii noastre pe Pământ.
”O noapte neagră apoi. Obscur sublim/Ca dispersat în spaţiu şi în timp/Eram: c-o talpă pe o creastă şi/O mână sub al unui ţărm nisip”.
”Venit-a ziua când m-am îndoit/De mintea omului: E de trăit/Fără să ştii ce zori, ce moarte, soartă/Ţi-aşteaptă conştiinţa după groapă?”.
(Extrase din ”Foc palid”).
Personajele sale sunt contorsionate, deseori în dezacord cu ele însele şi torturate de îndoieli şi întrebări rămase fără răspuns. Nabokov scrie despre om aşa cum este el, un mănunchi de contradicţii şi aspiraţii deseori neîmplinite, un amestec de bine şi rău – şi nu îl ”cosmetizează” nici atunci când scrie la persoana întâi.
Poate o culme a acestor frământări şi dedublări paroxistice este atinsă în ”Disperare”, o operă unică şi valoroasă nu doar prin subiect, dar mai ales prin modul în care este scrisă.
”Şi ce e moartea, dacă nu un chip împăcat – perfecţiunea sa artistică? Viaţa doar mi-a sluţit sosia; astfel, o adiere ştirbeşte fericirea lui Narcis; astfel, în absenţa pictorului, vine elevul său şi, prin şuvoiul inutil al unor nuanţe nedorite, desfigurează portretul pictat de maestru”. (Citat din romanul ”Disperare”).
Nabokov este întotdeauna plăcut de citit, fiindcă, chiar şi atunci când nu filosofează, are o artă de a scrie la un standard de la care nu se abate niciodată.
Vladimir Nabokov, acest nume de legendă al literaturii ruse, ar putea fi acuzat că ar fi fost excentric sau prea plin de sine. Poate. Dar a fost, cu siguranţă, unul dintre foarte puţinii scriitori excentrici care şi-au respectat pe deplin cititorii. Prin calitatea scrisului.
Foto: Walter Mori (Mondadori Publishers), Public domain, via Wikimedia Commons
