Liliana Moldovan
Cu o postfață aparținând unuia dintre marii critici literari ai momentului, profesorul universitar Al. Cistelecan, volumul „Levitația”, vine pe piața editorială cu o nouă ofertă lirică propunând cititorilor o colecție de versuri uimitor de reușite.
Volumul „Levitație”, apărut în 2021, la editura Tracus Arte din București, trebuie receptat în contextul celorlalte cărți de poezie scrise de dl. Ruba : „Spontaneitatea înțeleasă” (1983), „Iluzia continuă” (1988) „Iubirea și Orientul”, poezie și nuvele (1994), „Dacă pleci în căutarea mea”, antologie personală, (1999), „Marginal”, poeme (2001 și 2017). Demnă de interes este și consistenta bibliografie a cărților sale de proză, listă ce include romane, nuvele, povestiri, eseuri, interviuri. Pentru cărțile publicate, pentru articolele scrise, apărute în reviste din țară și din străinătate, pentru vasta sa experiență de la radio, ca realizator al emisiunii „Ochiul Interior!”, de la Postul de Radio România Actualități, pentru implicarea în acțiuni de promovare a culturii naționale, scriitorul Radu Sergiu Ruba a fost distins cu premii și distincții literare numeroase, dintre care se detașează Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler oferit, în anul 2008, de președintele României.
Chiar dacă, deseori, recunoaște că s-a născut cu un temperament de prozator, scriitorul Radu Sergiu Ruba, s-a făcut scriitor datorită poeziei și s-ar simți mai sărac fără talentul poetic cu care a fost înzestrat. Cert este că domnul Radu Sergiu Ruba nu poate trăi fără poezie. Creațiile lirice incluse în volumul intitulat „Levitația”demonstrează cu prisosință acest lucru. Versurile din carte sunt scrise într-un limbaj atractiv, fiind concepute, după cum scrie prefațatorul Al. Cistelecan, pe „o subțire frânghie ironică” fiind rodul „unor snoave și scorneli” poetice care rezultă dintr-o fină autoironie și expunere de sine. Criticul literar atrage atenția că autorul cărții stăpânește : „O artă ludică ingenioasă şi sprințară care îi permite să transforme confesiunea în șampanie şi să-şi parcurgă anxietăţile ca pe un număr de circ. Dar oricâte salturi de fantezist ar face (şi face unul după altul, căci tumbele autoironice sunt sportul lui preferat), de sub frivolitate răsare întotdeauna o urmă dramatică. Poetica acestei urme e, de fapt, poetica lui Ruba, una care debitează bancuri anume spre a releva un strat de dramă existenţială. Ruba fuge de sine tocmai pentru a se regăsi”. (p. 96)
Și în acest volum, versurile împrumută atributul narativității iar poezia redevine pentru Radu Sergiu Ruba, o chestiune extrem de intimă, un pretext al regăsirii de sine și tot odată motiv de ieșire din gânduri :
„Dar eu simţind că e voie
iau îndată cuvântul.
am dreptul la trei minute
închei după două
și un sfert şi nu las nicio urmă
nu îmi spune nimeni să stau jos. ” („Capul” p. 7)
Poetul expune și se expune fără opreliști, ca și cum discursul poetic s-ar scrie singur fără „capul” ce l-a conceput și care l-a zămislit, înșirându-se pe structura unor construcții poetice cu titluri bizare, jucăușe și provocatoare, precum : „Capul”, „Sângele meu temător”, „Călimara”, „Fluviul”, „Ușa”, „Mutul”, „Pata de pe mine”, „Nu am om”, etc.
Poetul a selectat și a scos din călimara sufletului cu ajutorul unui penel zgândărit de neliniști, interogații, talent literar și umor, 45 de poeme grupate pe două capitole.
Dacă în prima parte parte cărții demersul liric se construiește din nevoia de a face mărturisiri despre este reala relație a autorului cu arta scrisului, cu vorbele și cu zborul; în partea a doua, anunțată prin poezia „Uite-l pe Ruba”, caracterul confesiv al textului liric devine predominant și se acutizează.
„Dacă aş scrie ceva pe un zid
undeva foarte sus
sub acoperiş
mă tem că noaptea peretele acela
s-ar apleca asupra mea.
M-aş trezi de spaimă
şi dând să fug
m-aş alege
pe spinarea abia salvată
cu uitătura lui îndelungă.
S-ar săpa în mine ca un vers
nu ca visul prin care începusem
literă şchioapă cu literă
să mă târăsc spre cer.” („Inscripția”)
Cerul poetic al lui Radu Sergiu Ruba, e schimbător, dramatic, fluid. El scrie cu responsabilitate. Sub cupola talentului său literar se naște o poezie a concretului, care sare din zona visării și se fixează în matca obișnuită a fiecărei zile. Sub impulsul inspirației de moment, secvențele din viața reală devin poezie sau ajung rost de indignare și luare aminte. Ancorat în realitatea imediată, scriitorul întreabă și se întrebă, descrie situații, stări, evenimente, redate într-un limbaj expresiv autentic, ce nu se încadrează în rigorile versului tradițional și sparge alternanța rimei și ritmului oferind versurilor libertatea de a se combina altfel, după logica specifică a celui care le-a creat.
„Mă mai gândesc/ la sfinţii strânşi de pe la marginea oraşelor/ acolo se suferă mult/au closete în curte au ciori în pari” – recunoaște poetul. Spusa lui e tăioasă, adâncă și clară, de o „ironie discretă”. Făcută paravan pentru a-și ascunde durerea, pentru a-și potoli revolta și pentru a se accepta pe sine într-o lume care nu mai are nimic de acceptat, ironia reprezită o constantă a atitudinii sale față de sine și față de lume, față de prezent, trecut și viitor.
Ironia, izvor de levitație și evadare dintr-un destin „fără temei existențial” este, de fapt, una din mărcile specifice ale produselor literare semnate de Radu Sergiu Ruba și o întâlnim, negreșit, atât în volumele sale de poezie, cât și în cele de proză. Realismul traversează paginile cărții de versuri, apărută anul trecut, iar adevărul se strecoară în poezie camuflat în expresii poetice și ritmuri lirice care sfidează imaginația și se orientează după inedite mecanisme de mânuire a limbii române. Scriind, poetul se revoltă, se acceptă dar nu se lamentează. Dimpotrivă își redactează testamentul cu mândrie ca în poezia „Uite-l pe Ruba”:
„Uite-l de pildă pe Ruba!
Face şi el poezie.
O face
n-ai cum să spui că o scrie
de vreme ce nu-şi vede scrisul.
Versurile însă i le poţi citi pe ziduri
prin ziare
pe uşi închise
ajung şi-n cărţi.
Pleacă pesemne din el nevăzute
nişte cuvinte
se strâng laolaltă ca-ntr-o pâlpâire
cât să vezi o floare deschizându-se
umbra unui câine
acoperişuri vechi de ţiglă
bicicleta rezemată de o poartă
copilăria până departe
îţi umpli toate buzunarele cu ea.
Iar la rândul ei poezia
căci trebuie ca-ntre ei să clipească un ochi
se uită la Ruba
şi se uită la el îndelung.
Îi numără toate singurătăţile
de la apus la răsărit
de la zece ani până spre patruzeci.
O cam supără lumina asta tare
ia numărătoarea de la capăt
şi nu spune nimic nimănui.”
Nezăzute poeziile din volum planează spre lume tocmai pentru a fi observate, și chiar dacă nu sunt expuse pe ziduri, vor fi aliniate, probabil, pe coama vreunui templu literar peste care o să-și răstoarne, versurile, lui Ruba, nemurirea. Sau poate, în viitor, cărțile domniei sale, vor răsări peregrinându-se printre rafturile unor biblioteci, pentru a fi citite de oameni dornici să coboare în aceste poezii doar pentru simpla bucurie de a se răsfăța cu înțelepciunea și frumusețea unor versuri menite să-l lege, întru nemurire, pe autor de posibilii devoratori de poezie ai generațiilor viitoare, fiindcă, parafrazându-l pe poet, textul liric înalță, este și va fi mereu Cuvânt, nemurie, Biserică și mărturie de dus mai departe.
