…O anecdotă spune că, dacă vrei să ruinezi rezolvarea unei probleme, o încredințezi spre dezbatere și soluționare unei comisii. La fel, am putea spune, dacă analizăm mai atent, că dacă vrei să distrugi (indirect) pe cineva, lansează ideea că acel cineva este numărul unu.
Ar însemna să mă amestec în politică dacă aș aminti că, nu cu mult timp înainte de începerea dezastrului din Ucraina, un sondaj îl numea pe Vladimir Putin ”personalitatea cea mai influentă a lumii”. Vedeți bine unde a ajuns în prezent cota sa de popularitate. Mai grav este că deocamdată continuă războiul, care costă vieți omenești, mult mai prețioase decât sondajele.
Dar să revenim la cazurile care se situează în afara politicului.
Pentru mine, este un mister de ce în sport atât comentatorii și presa, cât și fanii doresc neapărat să stabilească ”cine este, cu adevărat, numărul unu”, fie că este vorba de un sportiv sau de o echipă. (Vezi cazurile Pelé – Maradona sau Federer – Nadal – Djokovic).
Sigur, se pot aduce argumente numeroase (cele mai des invocate sunt statisticile, de exemplu Federer a câștigat atâtea turnee de Mare Șlem, iar Djokovic atâtea, sau cutare fotbalist a câștigat un număr de titluri de campion național sau mondial, în comparație cu celălalt, care… etc.)
Părerea mea este că problema este pusă greșit, chiar dacă admiratorii unui sportiv sau ai unei echipe vor neapărat să ”tranșeze” dilema. În primul rând că fiecare este mare în felul său, fiecare are o amprentă unică, un stil inconfundabil și, în cazul în care vorbim de ”genii” (ex. Federer, Borg, Agassi, Sampras, Villas și alții în tenis, Pelé, Maradona, Garrincha, Cruyff, Beckenbauer, Platini, Hagi, Dobrin și alții în fotbal) nu se poate vorbi de o ierarhizare. Toți au fost ”mari”, toți au fost staruri mondiale la vremea lor. Plus că fiecare epocă are gloriile sale, care nu pot fi anulate de epocile următoare.
Cel mai corect, în astfel de cazuri, ar fi să spui ”unul dintre cei mai mari”.
Când însă presa sau vreun admirator numește un jucător sau o echipă ”cel mai bun” sau ”cea mai bună” din istorie, se deschide Cutia Pandorei și se dezlănțuie taifunul (urmat, uneori, de tsunami!). Firește, imediat vor sări susținătorii altor glorii, argumentând că și ele puteau fi luate în discuție. Și de multe ori argumentele sunt valabile.
La fel se întâmplă și în cazul artelor, al unor scriitori sau cineaști. Și la noi sunt astfel de cazuri (nu doresc să nominalizez, fiindcă s-ar putea înțelege – greșit! – că am ceva contra personajului respectiv).
În afara regulii din sport, care se aplică și în artă, se creează, psihologic, un fel de ”sindrom al refuzului”. Adică omul începe să gândească: ”bine, dar de ce trebuie să accept eu ideea că neapărat ”X” este cel mai bun? Dacă mie, personal, ”X” nu îmi place sau nu mă regăsesc în arta lui? Dacă or mai fi și alții care pot aspira la acest titlu? Ș.a.m.d.”.
Este foarte greu să accepți o idee pre-concepută, emisă de alții, dar care indirect începe să te privească și pe tine.
(Mărturisesc că ceva similar mi s-a întâmplat când – e drept, fără a susține cineva că PSG e cea mai bună echipă de fotbal din lume – mi s-a părut că trebuie ca și eu, și altul să cădem în admirația necondiționată a lui Messi, Neymar & Co. Mi-am exprimat deja părerea).
Un artist poate fi ruinat, indirect, dacă toată lumea îl situează pe prima poziție, dacă cronicile laudative nu mai contenesc în superlative, dacă omul tinde să devină ”un fenomen”.
Sigur, nu spun că nu trebuie recunoscută valoarea.
Dar cu măsură, fiindcă (mă întorc puțin la sport) ceva de acest gen s-a întâmplat cu Pep Guardiola pe vremea Barcelonei „tiki-taka”. În cele din urmă a stârnit atâtea invidii, încât se pare că a fost ”lucrat”.
E în firea lucrurilor să țintești sus.
Dar ierarhiile, chiar dacă există, sunt întotdeauna relative, iar cei mai buni sunt întotdeauna mai mulți.
E o lecție valabilă și pentru fani, și pentru cronicari, și pentru statisticieni.
