Pentru articolul de faţă am ales un titlu asociat cu prenumele şi renumele marii noastre artiste. Aceasta s-a născut la 21 decembrie 1935 în satul Slobozia-Hodorogea din judeţul Orhei, România/în prezent Republica Moldova într-o familie modestă de învăţători Valentina şi Vasile şi s-a numit Stela Popescu. Dânsa şi-a amintit toată viaţa de invadarea Basarabiei de către trupele sovietice în 1940; fiind considerat un intelectual (deci, cum se spunea atunci, un “duşman de clasă”), tatăl ei a fost deportat în îndepărtata Siberie, iar mama s-a refugiat împreună cu fiica sa în România la Braşov. După 18 ani, în 1958 tatăl actriţei, unul din puţinii supravieţuitori ai lagărelor sovietice, a revenit în R.S.S. Moldovenească, întâlnindu-se cu fiica sa Stela şi recăsătorindu-se cu Valentina după aproape două decenii de separare forţată.
Stelei Popescu îi aparţin următoarele impresii trăite alături de mama sa dragă: *“Aveam două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă, ce altceva? Ce puteai să iei, ce să cari? Îţi dai seama ce era? ’44, război. Să pleci cu un copil în braţe. Şi cu o lădiţă. Ceva îngrozitor, mai ales pentru o femeie. Pentru că femeile nu erau învăţate să fie atât de luptătoare. Femeia era încă ocrotită de bărbat, era slabă, se spunea atunci. Aşa era aşezarea lumii.”; *“Am avut o mamă extraordinară, colosală. Noi două am trăit vremuri foarte grele şi poate de aceea a fost foarte drastică cu mine. M-a ţinut din frâu şi nu mi-a spus că sunt frumoasă niciodată.”; *“Când eram mică făceam multe prostii. Mama îmi croia rochii, iar eu le stricam imediat pentru că eram cam băieţoi. Până pe la 15-16 ani am fost aşa. Eram zbânţuită, aşa zicea ea. Eu jucam fotbal, mă urcam în copaci, acolo îmi rupeam rochiţele. După ce am ajuns actriţă m-am format ca femeie. Nu am avut fiţe. Iubirea faţă de teatru m-a schimbat. Meseria aceasta are mai multe faţete.”; *“Mama m-a susţinut grozav, doar că nu mă credea cea mai deşteaptă şi cea mai frumoasă. În ultimele luni de viaţă mama mi-a spus: <Când intri tu în scenă, răsare soarele.>. A fost cel mai mare compliment din viaţă pe care mi l-a făcut mama.”; *“Lumea spune că sunt frumoasă, dar eu nu mă văd frumoasă. De altfel, mama mea era cea mai cinstită. Era fenomenală. Ea nu m-a alintat, nu le avea cu pupăturile şi să-mi spună: <Vai, fetiţa mea!>. Niciodată! Zicea: <Fii-mea, frumoasă? Pe naiba, nu-i frumoasă deloc, e simpatică.>. Înţelegi? M-a crescut într-o stare reală de modestie şi eu am puterea să mă văd cu adevărat. Îmi ştiu defectele, ştiu tot ce se întâmplă cu mine.”; *“Mama s-a străduit tot timpul să nu facă să fie greu. Relaţia dintre noi două se baza pe acest lucru, o să fie bine, vom rezolva, totul va merge bine. Nu ne lipsea nimic, avea un talent extraordinar de a te ţine curajos. Mai plângea câteodată şi după aceea o pufnea râsul.”; *“Mama era profesoară de lucru manual şi atunci cosea lucruri foarte frumoase. Iile nu erau ca acum pe pânză sau pe perdea, erau pe marchizet (ţesătură de bumbac, subţire şi transparentă – n.n.), pe fir de vierme de mătase, erau de o fineţe extraordinară. Ca dovadă că acum ia mea are 70 de ani aproape, făcută de mama mea; ei bine, nu are niciun fir tăiat. Ce rezistenţă putea să aiba marchizetul atunci!”; *“Mama nu a vrut să fiu actriţă, a crezut că nu sunt capabilă. Mama fusese o femeie foarte cochetă. Şi când m-a văzut la liceu a rămas uimită. Dar nu a câştigat prea multă încredere în calităţile mele artistice nici atunci. Niciodată nu m-a lăudat. Pe toată lumea lăuda, dar pe mine nu. Până la 80 de ani.”.
Stela Popescu a susţinut în anul 1953 examenul de admitere la “Institutul de Teatru” din Bucureşti, dar a fost repartizată la Facultatea de Limba Rusă “Maxim Gorki” pe care o abandonează după numai un an şi jumătate când intră în trupa de teatru a Ministerului de Interne. În anul 1956 ea este admisă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “Ion Luca Caragiale” din Capitală, participând în paralel în diverse roluri la unele spectacole de teatru. După încheierea studiilor universitare cu spectacolul de diplomă Nu-i întotdeauna praznic de A.N. Ostrovski în regia lui Cornel Todea la Studioul “Casandra” Stela Popescu este repartizată la Teatrul Dramatic din Braşov unde ajunsese să susţină aproximativ 400 de reprezentaţii anual. În 1963 se transferă la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” din Bucureşti unde rămâne până în 1969 când se angajează la Teatrul de Comedie pentru o lungă perioadă, lucrând cu mari regizori ca Sanda Manu, Ion Cojar, Lucian Giurchescu în numeroase piese printre care Preşul, Peţitoarea, Plicul, Trei surori, Marele feudal, Curcanul, Turnul de fildeş, Sfântul Mitică Blajinul, Capcană pentru un bărbat singur. În 1993 Stela Popescu revine la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” din Capitală. De numele său sunt legate spectacole de revistă ca: Nevestele vesele de la Boema, 1979; Boema, slăbiciunea mea, 1980; Constelaţia Boema, 1984; Boema, bucuria mea, 1985; Stela, stelele şi Boema, 1987; Bună seara, Boema!, 1989; Aplauze, aplauze, 2010; Stela de la Tănase,2016 şi multe altele.
A făcut cupluri interpretative de referinţă cu Ştefan Bănică în perioada 1971-1979 şi ulterior cu Alexandru Arşinel pe texte umoristice de calitate ce purtau semnăturile soţului ei, Mihai Maximilian, Grigore Pop, Octavian Sava şi Dan Mihăescu. Despre cel de-al doilea tandem artistic afirma: “Având un scriitor bun, eu şi Arşinel am făcut lucruri excelente. Noi ne-am născut ca actori odată cu înfiinţarea <Televiziunii Române>, era o şansă extraordinară că lumea se uita la tine ca la o icoană. Eram tineri, frumoşi toţi, cântam, dansam şi atunci lumea ne-a perceput imediat şi am devenit importanţi.”. Despre Teatrul “Constantin Tănase” pe a cărui scenă Stela şi-a lăsat mulţi ani ai biografiei sale dânsa scria următoarele: “Joc la <Constantin Tănase>, un teatru hulit de unii, dar foarte necesar în viaţa societăţii, un teatru care încearcă să limpezească minţile oamenilor, să spună adevărul. Teatrul de revistă cere fete tinere şi frumoase. Te duci şi pentru ceea ce se spune, dar şi pentru ceea ce se vede.”.
De asemenea, Stela Popescu a avut o prodigioasă carieră cinematografică. Iată câteva filme: Alo? Aţi greşit numărul!; Astă seară dansăm în familie; Nea Mărin miliardar; Grăbeşte-te încet; Secretul lui Nemesis; A doua cădere a Constantinopolului; Sexy Harem Ada Kaleh; Figuranţii; Muzica e viaţa mea; În fiecare zi mi-e dor de tine; Un petic de cer; Pe malul stâng al Dunării albastre; Căruţa cu mere; Zbor periculos etc.
Marea noastră artistă a efectuat numeroase turnee în străinătate: Australia, Brazilia, Argentina, Africa de Sud, S.U.A., Anglia, Franţa, Israel, India ş.a. încântând sufletele miilor de spectatori de origine română plecaţi temporar sau definitiv pe alte meleaguri. În acelaşi timp ea declara: “Nu am vrut niciodată să plec din România, între străini, nici nu mi-a trecut prin cap; însă, îmi place călătoresc.”.
Stelei Popescu i s-au conferit multe distincţii printre care Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Comandor; Premiul Forumului Muzical Român; Premiul Festivalului “Film 4 Fun”/Sinaia ş.a. La 14 decembrie 2011 marea noastră artistă a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor/Walk of Fame aflată în Piaţa Timpului din Bucureşti. Dânsei şi lui Alexandru Arşinel li s-au decernat Premiul Special al UNITER; Premiul Asociaţiei Umoriştilor din România; Trofeul Galei “10 pentru România”. În decembrie 2015, cu prilejul aniversării a opt decenii de viaţă, Stela Popescu a fost sărbătorită prin spectacolul desfăşurat la “Palatul Naţional al Copiilor” (se ştie că artista interpretase roluri de referinţă în domeniul operei comice pentru copii precum Chiriţa, Cântăreţ, Piatra din casă) şi prin vernisajul expoziţiei de fotografii “Steaua Teatrului de Comedie – Stela” care a fost organizată în Foaierul Sălii “Radu Beligan” din importanta instituţie teatrală bucureşteană.
Într-o zi de august a anului 2019 am ajuns la Cimitirul Mănăstirii “Cernica” din apropierea Bucureştilor unde Stela Popescu îşi doarme somnul de veci lângă soţul ei iubit Mihai Maximilian şi am aprins o candelă care să-i vegheze liniştea după o viaţă dăruită cu multă pasiune Artei Dramatice.
