Autori: Corina Mîndoiu, Partener, People Advisory Services, EY România
Alexandru Sipitcă, Director, Asistență fiscală și juridică, EY Moldova
Pentru tot mai mulți profesioniști români, Republica Moldova nu mai reprezintă doar o piață apropiată geografic, ci și o destinație profesională tot mai atractivă, chiar o extensie firească a pieței locale de muncă, fie că vorbim despre un contract local de muncă, un mandat de administrator sau despre o poziție regională de management.
Manageri regionali, administratori, specialiști detașați sau angajați ai grupurilor multinaționale lucrează, de o parte și de alta a Prutului, într-un ritm care depășește uneori modul intuitiv în care sunt înțelese regulile fiscale. Ceea ce pare o relație de muncă desfășurată într-un singur stat poate genera, în practică, obligații fiscale sau declarative în ambele jurisdicții.
Activitatea în Republica Moldova nu înseamnă automat ieșirea din sistemul fiscal românesc
Mulți contribuabili pornesc de la premisa că, dacă remunerația este plătită în Republica Moldova și activitatea se desfășoară acolo, toate obligațiile fiscale se transferă automat în acest stat. În realitate, locul plății este doar unul dintre elementele analizei. Contează în primul rând locul exercitării efective a activității, dar și rezidența fiscală, durata prezenței în fiecare jurisdicție și regulile Convenției dintre România și Republica Moldova pentru evitarea dublei impuneri. Pentru veniturile din activități dependente, trebuie analizate inclusiv condițiile specifice prevăzute de convenție pentru situațiile în care remunerația ar putea rămâne impozabilă numai în statul de rezidență. Activitatea desfășurată în Republica Moldova poate atrage impozitare locală fără ca aceasta să înlăture automat eventualele obligații declarative din România.
Veniturile pot fi relevante pentru autoritățile fiscale din ambele state
Din perspectiva Republicii Moldova, remunerația aferentă muncii exercitate pe teritoriul său poate genera obligații fiscale locale. În cazul unui contract individual de muncă încheiat cu un angajator moldovean, angajatorul poate avea obligații de calcul, reținere, plată și raportare potrivit legislației locale.
Reținerea impozitului în Republica Moldova nu elimină însă, prin ea însăși, implicațiile fiscale din România. Dacă persoana rămâne rezident fiscal român, venitul obținut din străinătate poate continua să fie relevant pentru autoritățile fiscale române, cu aplicarea Convenției pentru evitarea dublei impuneri și a metodei de eliminare a dublei impuneri prevăzute de aceasta.
Existența unei obligații de declarare în România nu înseamnă neapărat că același venit va fi taxat integral de două ori. Înseamnă că venitul și impozitul achitat în Republica Moldova trebuie analizate potrivit regulilor românești și convenției bilaterale. Documentele care dovedesc venitul obținut și impozitul plătit în celălalt stat devin, astfel, esențiale.
Nu toate remunerațiile sunt tratate în același mod
Contractul individual de muncă este cel mai frecvent exemplu, dar mobilitatea profesională poate implica și mandate de administrator, participarea în consilii de administrație, funcții de conducere sau alte forme de remunerare.
Calificarea contractuală nu este suficientă pentru stabilirea tratamentului fiscal. Trebuie analizată natura efectivă a activității și categoria de venit în care aceasta se încadrează. Convenția pentru evitarea dublei impuneri conține reguli distincte pentru anumite tipuri de remunerații, inclusiv pentru veniturile obținute în calitate de membru al unui consiliu de administrație. În consecință, soluția aplicabilă unui salariat nu poate fi extinsă automat asupra unui administrator sau a unei persoane remunerate în baza unui mandat.
Rezidența fiscală rămâne elementul central
O persoană care se mută efectiv în Republica Moldova și își stabilește acolo locuința și centrul intereselor personale și economice poate deveni rezident fiscal moldovean. În schimb, dacă își păstrează familia, locuința și principalele interese personale sau economice în România, poate continua să fie considerată rezident fiscal român.
Pot exista și situații în care ambele state consideră persoana rezidentă potrivit propriilor legislații. Convenția bilaterală soluționează această situație printr-o succesiune de criterii, precum locuința permanentă, centrul intereselor vitale, locul șederii obișnuite și cetățenia. Analiza nu se reduce, așadar, la numărarea zilelor petrecute într-un stat.
Din perspectiva României, o persoană care pleacă din țară pentru una sau mai multe perioade de ședere în străinătate care depășesc în total 183 de zile într-un interval de 12 luni consecutive poate avea obligația depunerii formularului Z017, „Chestionar pentru stabilirea rezidenței fiscale a persoanei fizice la plecarea din România”. Depunerea formularului nu modifică automat rezidența fiscală, ci permite autorității fiscale să o stabilească pe baza situației și a documentelor prezentate.
Pot exista obligații declarative personale
Atunci când impozitul este calculat, reținut și achitat integral de angajatorul local, obligațiile administrative ale persoanei în Republica Moldova pot fi limitate. Situația trebuie însă analizată individual dacă există și alte surse de venit, dacă impozitul nu a fost stins integral prin reținere la sursă sau dacă trebuie aplicate prevederile convenției bilaterale.
Pentru o persoană care rămâne rezident fiscal român, veniturile obținute din străinătate trebuie evaluate și din perspectiva obligațiilor declarative din România. Tratamentul depinde de natura venitului, de impozitul achitat în Republica Moldova și de mecanismul de evitare a dublei impuneri aplicabil. Sunt necesare certificatul de rezidență fiscală, contractul în baza căruia este plătită remunerația, documentele privind locul și perioada activității, fișele de plată și dovezile referitoare la impozitul reținut sau achitat în celălalt stat. Certificatul de rezidență nu este o simplă formalitate, ci documentul prin care poate fi susținută aplicarea convenției în statul sursă.
Impozitul pe venit și contribuțiile sociale urmează cadre juridice diferite. Statul care are dreptul să impoziteze remunerația nu este determinat neapărat prin aceleași reguli ca statul a cărui legislație de securitate socială se aplică. De aceea, concluzia fiscală nu trebuie transferată automat asupra contribuțiilor sociale sau a asigurării de sănătate.
România și Republica Moldova aplică un acord bilateral în domeniul securității sociale, semnat la 27 aprilie 2010 și intrat în vigoare la 2 iulie 2011. Acordul coordonează legislațiile celor două state și este relevant pentru stabilirea legislației aplicabile și recunoașterea perioadelor de asigurare. Situațiile de detașare, activitate temporară sau muncă desfășurată în ambele state trebuie verificate înainte de începerea activității, împreună cu documentele justificative necesare.
Oportunitate profesională care trebuie pregătită din timp
Pentru mulți români, activitatea în Republica Moldova reprezintă o oportunitate profesională reală. Riscurile apar atunci când analiza fiscală și de securitate socială este amânată până la prima declarație, la solicitarea unui certificat sau la un control.
O evaluare realizată înainte de începerea activității trebuie să clarifice următoarele șapte aspecte esențiale:
- Statul sau statele în care remunerația poate fi impozitată;
- Entitatea care are obligația de a calcula, reține și achita impozitele;
- Existența unor obligații declarative personale în România sau în Republica Moldova;
- Eventuala modificare a rezidenței fiscale;
- Aplicarea Convenției pentru evitarea dublei impuneri;
- Legislația de securitate socială aplicabilă;
- Documentele care trebuie obținute și păstrate.
Într-o relație profesională transfrontalieră, faptul că remunerația a fost impozitată într-un stat nu exclude automat obligațiile privind impozitarea veniturilor și contribuțiile sociale aferente din celălalt stat. Complicațiile nu apar neapărat din nivelul taxelor, ci din lipsa unei analize coordonate și a documentelor care să susțină tratamentul aplicat. Pentru persoanele care lucrează între România și Republica Moldova, pregătirea fiscală trebuie să înceapă înaintea activității, nu după încasarea primului venit.
